Replici tăcute

Istoria României nu a fost niciodată eliberată de sindromul mistificărilor. Puţină lume ştie că reîntregirea României mari n-a fost un exerciţiu paşnic, ci unul certificat prin lupta cu arma şi prin arborarea unei opinci româneşti pe clădirea Parlamentului din Budapesta. Acest lucru se întâmpla în 1917, acum aproape o sută de ani.

Am rămas mut de uimire când pe teritorul României, stat suveran şi membru al Uniunii Europene s-au desfăşurat ceremonii naţionale cu prilejul zilei naţionale a statului vecin şi cu participarea oficialităţilor sale brodată cu discursuri revanşalde. Mai mult decât atât, spânzurarea simbolică a păpuşii întruchipându-l pe craiul moţilor, Avram Iancu, n-a avut puterea unei replici peste timp, dar cu siguranţă a avut murdăria unui act antiromânesc. Tăcerea oficialităţilor naţionale este suspectă, iar explicaţiile bâlbâite ale premierului Emil Boc ne arată nouă ce mare greşeală am făcut alegând nişte oameni fără coloană vertebrală în funcţii publice.

Nu avem voie să uităm replica lui Teodor Stolojan din 1991 şi mai ales scrâşnetul lui exprimat teatral, mai ales că acelaşi Teodor Stolojan, atunci premier de stânga, referitoare la o aluzie politică ar trebui dublată acum de ieşirea oficială la rampă în calitate de europarlamentar de dreapta. Dacă Teodor Stolojan nu o va face îşi va dovedi şi el gradul de laşitate politică, care a asigurat victoria actualei puteri. Mulţi români au votat puterea portocalie crezând că Stolojan va accepta să fie prim-ministru. Oculta economică din România, cea căreia fostul premier îi confiscase valuta în plină democraţie, ştia că Stolojan n-ar fi ezitat să facă acest lucru şi a doua oară în condiţii de criză. Stolojan a declinat oferta lui Băsescu fără să explice de ce. Acest lucru ar trebui spus acum, când ar trebui denunţată şi politica deloc amabilă a actualei puteri vecine.

Desigur, condiţiile istorice sunt şi acum, ca şi în 1917, vitrege pentru poporul român. Pe deasupra am mai pierdut şi eterna prietenie franţuzească, pentru că preţuirea nemţilor am pierdut-o mereu. Acest lucru se datorează în mare măsură politicii externe, preşedinţiei României şi europarlamentarilor. În aceste vremuri tulburi nu fac doi bani nici discursurile fulminante ale liderilor opoziţiei, care au certificat credinţa poporului că politica nu-i decât o afacere murdară cu tablouri false, însă de data aceasta pe cei mai adevăraţi bani negri. Codul Muncii nu mai este o lege în afara corupţiei, ci este tocmai legea care ridică fenomenul corupţiei la cel mai înalt grad de calificare din lume.

Indiferent cât de mult va bântui stafia justiţiei televizate, nu va exista director care să nu-şi concedieze angajatul la prima clipă de furie şi să angajeze altul, indiferent dacă acesta declară pe faţă cu cât cotizează. Legea îi dă dreptul conducătorului să ia o măsură oportună, atât menţinerii puterii cât şi instaurării fricii printre angajaţi.

Replicile tăcute nu vor mai avea nevoie de girul societăţii, Puterea nu va mai avea nevoie de certificat de la psihiatru, pentru că oricum, după o criză uşoară se poate întâmpla una definitivă.

Constantin Bunilă