În „Vale” astăzi este linişte……. Tinerii brigadieri astăzi bunici au plecat de mult, fostele colonii au dispărut, chiar şi peisajul este de nerecunoscut în multe locuri faţă de ce era acum 65 de ani. Doar fluierul locomotivelor şi „glasul roţilor de tren” au rezistat timpului – consemna Şerban Lacriţeanu în prefaţa cărţii „Lucrări de arta feroviară în Defileul Jiului”, concepută de Dionisie Daniel Ardelean şi Mircea Dorobanţu apărută sub egida Editurii Măiastra cu sprijinul Consiliului Judeţean Gorj şi prezentată publicului recent în cadrul unui eveniment ce vrea să devină o tradiţie pe plaiurile gorjene.
Am lăsat să treacă câţiva ani de la manifestările unde a fost lansată lucrarea (este vorba despre Zilele Turismului Gorjean) pentru a reda câteva gânduri nu despre brigadierii ce au învins fiorosul Surduc al Jiului ,ci despre cei care după punerea în funcţiune l-au exploatat.
Ce este meritoriu de relatat şi după părerea mea la fel de dificil ca și cei ce au construit defileul cu pericole la tot pasul fie zi sau noapte a fost şi este munca ceferiştilor fie că s-au numit ingineri de cale ferată, impiegaţi de mişcare, cantonieri ori simpli paznici la tunelurile de pe defileu. De-a lungul vremii fie vară sau iarnă, zi sau noapte fără a mai pune la socoteală condiţiile meteorologice extreme şi de ce să nu spunem singurătatea pentru că activitatea lor se desfăşoară şi la ora actuală într-un mediu foarte puţin atins de mâna omului (Defileul Jiului este recunoscut pentru faptul că în afară de drum şi calea ferată şi de ceva timp amenajările hidrotehnice şi-a păstrat podoaba verde a pădurilor aproape în totalitate cu flora şi fauna din ea) aceştia au menţinut defileul circulabil ca o veritabilă arteră între două provincii istorice despărţite în trecut de interesele unor imperii potrivnice.
În cadrul unei ceremonii oficiale atunci în 2013 unor veterani ai căilor ferate (cei mai mulţi ajunşi la vârsta senectuţii) li s-au înmânat înscrisuri de onoare de către înalţii oficiali ai CFR ului prezenţi la manifestări şi mai apoi pe drumul spre şi dinspre Petroşani unde Trenul de Epocă s-a oprit spre mirarea celor prezenţi ori a curioşilor aflaţi întâmplător pe acolo am avut privilegiul nu numai să-i cunosc pe câţiva dintre aceştia, dar să şi fiu martorul unor istorisiri legate de munca desfăşurată de ei (acum fiind pensionari) fie că a fost iarnă ori vară, zi sau noapte ori pentru că s-au mai şi întâmplat evenimente ce au impus prezenţa lor pe defileu zbaterea acestora pentru a remedia defecţiunile ori incidentele petrecute, nu de puţine ori datorită vitregiilor naturii şi, nu în ultimul rând, satisfacţia lucrului bine făcut şi rezolvarea operativă a deficienţelor.
I-am întrebat atunci pe câţiva dintre aceştia cum a fost perioada în care au lucrat ca și ceferişti pe Defileul Jiului şi am fost surprins să aflu că deşi condiţiile erau dificile din cauza vremii ori condiţiilor specifice toţi mi-au mărturisit că au fost ca într-o mare familie în care s-au sprijinit unii pe alţii, iar în cazuri speciale s-au ajutat indiferent de funcţie ori poziţia ierarhică a unuia sau altuia. O undă de tristeţe pe feţele câtorva am remarcat subtil atunci când i-am întrebat (aşa ca din întâmplare) dacă au mai fost pe la locurile, de muncă de unde s-au pensionat şi ce mai zic foştii lor colegi despre vremurile de azi. Unul dintre aceştia m-a tras la o parte parcă din întâmplare pentru a-mi şopti cu glas amar că după părerea lui lumea s-a făcut mai rea şi că dânsul a plecat cu gust amar, după ce a fost pe la vechiul lui loc de muncă. Dar ce să-i facem cum spuneau latinii: „O tempora, o mores”.
Oricum pe timpul cât a durat drumul atunci am avut privilegiul să fiu martorul unor veritabile istorisiri ori relatări de evenimente care de care mai interesante legate de defileu (auzisem şi eu despre ceva la vremea respectivă), precum şi de profesionalismul unora care au reuşit să prevină situaţii de-a dreptul periculoase datorate furiilor naturii ori a unor evenimente neprevăzute.
Mugurel PETRESCU
