Repere spirituale – De echinocţiu, un ave la Tismana

Am profitat de o fereastră în luna lui Mărțișor în preajma Echinocțiului de Primăvară pentru o incursiune la Mănăstirea Tismana, la Muzeul Tezaurului din apropiere, mai precis la intrarea Peşterii cu Apă, dar şi pentru ritualul cunoscut de toată creştinătatea.

A aprinde o lumânare şi a aduce o rugă Domnului în cel mai vechi lăcaş de cult din ţară, mi-a renăscut în ochii minţii sacrificiul celor de odinioară ce nu au pregetat să plece şi să lupte în cruciade pentru a elibera Pământul Sfânt. Aşadar, fără prea multă vorbărie, m-am repezit până la Tismana pentru binecunoscutul ritual creştinesc.
Spre final, am observat un bătrânel ce-şi făcea de lucru prin curtea mănăstirii şi care, surprinzător, m-a întrebat dacă ştiu cu adevărat istoria sfântului lăcaş. Dând impresia că nu prea, l-am ispitit în a-mi istorisi, ce până la urmă s-a dovedit o veritabilă „saga”, despre istoria celui mai cunoscut lăcaş de cult din ţară. Pe care, iată, v-o istorisesc şi dumneavoastră în cele ce urmează.
Aşezată „pe o poliţă prinsă în coasta muntelui” după cum o descria, încă din anul 1657, călătorul Paul din Alep, şi „mai înecată în pădure decât orice altă mănăstire din ţară”, după descrierea lui Nicolae Iorga, Mănăstirea Tismana îşi dezvăluie „bătrânele-i turnuri pierdute între munţi” într-un cadru natural de o impresionantă frumuseţe. Mănăstirea, după istorisirea interlocutorului meu, îşi trage numele, ca şi râul şi satul (astăzi oraş), de la lemnul de tisă asemănător (spun specialiştii) fildeşului ce creştea din abundenţă în zonă.
„Mănăstirea Tismana are la origine o biserică din lemn de tisă construită între anii 1364-1373, prin strădania călugărului Nicodim, în timpul domniei lui Vladislav Vodă. Despre locul ales pentru înălţare legenda spune că Nicodim se trăgea dintr-un neam boieresc ce venise din munţii Vîrceorovei de atunci.
Într-o zi de sărbătoare, călugărul a adormit cu cartea de rugăciuni în mână şi a visat că Sfântul Antonie i-a spus să treacă în Ţara Românească şi să zidească între munţi o mănăstire fără pereche de mare şi frumoasă. Pornind la drum, după 40 de zile, a ridicat Mănăstirea Vodiţa, dar părându-se că nu se află pe locul ce-l căuta, după alte 40 de zile de drum, a înălţat mănăstirea Topolniţa. Cum nici de astă dată locul nu i s-a părut cel indicat, a pornit din nou la drum până a ajuns în satul Tismana unde a înnoptat. În sfârşit, a găsit ce căuta şi, mulţumit, s-a aşezat în peştera din apropiere de unde a zămislit mănăstirea”.
Adevărul istoric confirmă că Tismana este cea de-a treia mănăstire pe care Nicodim a întemeiat-o în Ţara Românească, fiind cel mai vechi lăcaş monahal din ţară. Ridicată în perioada 1377-1378, pe vremea lui Nicolae Radu 1, pe care Nicodim l-a cunoscut de cînd era Ban al Severinului, sfântul lăcaş are cam aceeaşi vechime cu primele state feudale româneşti.
Până în vremea lui Radu 1, nu existau mănăstiri ci numai ici, acolo, câteva schituri. Vechimea Mănăstirii Tismana mai reiese dintr-un document din anul 1590 în care se relatează: „Este sfânta Mănăstire Tismana, cea mai bătrână din toate mănăstirile din ţara Domniei Mele” – Radu 1.
Zidită în piatră şi cărămidă şi purtând amprenta stilului bizantin, edificiul se impune prin construcţia sa elegantă şi impunătoare. Clădirile din jurul bisericii concepute de arhitectul Schlatter şi parţial distruse de incendiul din 1861. Numeroase obiecte de cult de valoare ( o brederiţă ) şi mai multe fragmente de picturi murale, precum şi uşi din vechea construcţie sunt expuse în muzeul mănăstirii.
La gloria trecutului Mănăstirii Tismana se adaugă şi rolul avut în timpul mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu. În ziua de 23 ianuarie 1821, Tudor a ocupat lăcaşul de cult lăsând chiar o garnizoană de panduri. Acesta plănuia ca, în caz de nereuşită a revoluţiei, să continue lupta în mănăstirile fortificate ale Olteniei.
În secolul XVIII, Mănăstirea Tismana era una dintre cele mai bogate din ţară şi cu un rol cultural însemnat de-a lungul vremii. A funcţionat şi ca şcoală de cărturari şi caligrafi, păstrând peste timp o veritabilă arhivă de documente ce continuă şi în ziua de azi să stea la baza istoriografiei române, cu vaste informaţii despre formarea poporului român, precum şi despre succesiunea domnitorilor de-a lungul vremii.
Mugurel PETRESCU, fotografii autor