Şi în aceste zile, chiar dacă nu cu mult timp în urmă, vremea de-a dreptul primăvăratică ne făcea să credem că am scăpat de anotimpul hivernal, iar până în luna lui mărţişor o să ne bucurăm de vreme frumoasă, o incursiune prin zona submontană a Gorjului are farmecul ei.
Bucuria copiilor ce şi-au amenajat locuri de joacă pe mai toate deluşoarele satelor şi, nu în ultimul rând feeria pădurilor, au constituit tot atâtea motive pentru iubitorii naturii din această perioadă de a evada, fie şi pentru câteva ceasuri, în decorul hivernal aşternut pe meleagurile Jiului de Sus.
Toate acestea m-au determinat să fac o tură pe sub poalele Vâlcanului, de-a lungul a ce mai este cunoscută drept „drumul mic de sub munte”, în comparaţie cu traseul din umbra Parângului (cu al său Parângul Mare, cunoscut pentru frumuseţea sa drept Acoperişul Olteniei – cel mai înalt vârf din Oltenia şi al cincelea din ţară).
În pofida celor care preferă perioadele estivale, şi o excursie ori drumeţie prin peisajul feeric al anotimpului hivernal are frumuseţea sa. Atmosfera curată, peisaje ce te pot lăsa la „cu gura căscată” şi, nu în ultimul rând, atmosfera de iarnă din locurile aflate de o parte sau alta a Parângului şi Vâlcanului revigorează organismul şi produc acea încărcare a bateriilor de care vorbeşte toată lumea.
Păcat că la noi o parte din popasurile ori cabanele de sub Vâlcan s-au desfiinţat din motive mai mult sau mai puţin cunoscute şi aici primul care îmi vine în minte este complexul de pe Sohodol (Bucium parcă se chema, unde se organizau frecvent revelioane, banchete şi, nu în ultimul rând, concursuri de orientare ori turism specializat, să nu mai vorbim de frumuseţea locurilor ori importanţa fenomenelor carstice la nivel naţional şi nu numai).
Mi-am adus aminte că, prin aceste locuri şi puţin mai departe (la Boroşteni), există peşteri unde s-au descoperit printre cele mai vechi urme ale locuirii oamenilor din Europa, precum şi pe Sohodol într-o cavernă (nu o să spun eu unde, dar este cunoscută specialiştilor), unde există, spun unii, cele mai vechi desene rupestre tot din Europa.
De multe mii de ani, „Vânătorul Neolitic”, cum este cunoscut desenul, veghează asupra văii măsurând scurgerea timpului unde secolele sunt adesea unitatea de bază. Or să întrebe poate mulţi de ce nu se face cunoscut locul pentru a putea fi vizitat? Nimic mai simplu de răspuns. În spiritul tradiţiilor noastre mioritice, pe lângă vizitatorii de bună credință, or să apară şi o groază de „cocalari” care or să vrea musai să pună ei mâna ori să dea cu degetul, iar, dacă s-ar putea, chiar să ia o bucăţică să o ducă acasă. Şi atunci, în cel mai scurt timp, din desenul făcut cu mult timp în urmă poate de un vânător ce a avut noroc la vânătoare, ca un semn de succes ori de venerare a spiritelor acelor vremi, s-ar alege praful.
Dar haideţi că ne-am depărtat de subiectul nostru. Chiar dacă vremea este rece, iar stratul de zăpadă poate constitui un impediment la deplasare, să nu ne speriem de o excursie, fie şi de câteva ceasuri în decorul hivernal. Cu siguranţă dacă vor fi respectate legile nescrise ale muntelui, ne vom doza traseul şi, implicit, efortul după posibilități, mica noastră ieşire în natură ne va revigora şi, nu în ultimul rând ne va face să ne simţim mai încărcaţi energetic pentru o bună perioadă.
Iar dacă vom prinde atmosfera clară, vom realiza şi nişte imagini pe care le vom revedea la vară în perioadele caniculare şi atunci, cu siguranţă, că ne vom simţi mai răcoriţi.
Mugurel PETRESCU
