Am profitat de o portiţă în vremea de acum pentru a parcurge un traseu ce mi-a rămas în minte încă de mai bine de trei decenii, când, greşind autobuzul care trebuia să mă ducă la un prieten, în loc să iau cursa ce ajungea la Baia de Fier, pe drumul european şi care se abătea la intersecţie, am fost nevoit (mai bine zis am avut privilegiul) să parcurg, pentru prima dată, ruta pe sub munte sau „Drumul Voievozilor”, așa cum un bătrân din autobuz mi-a spus în şoaptă că se numea.
Iată-mă parcurgând (nu de la începutul drumului ci „furând startul”, din dorinţa de a vedea ce mai este pe la Săcelu), mai bine zis, alegând ruta Câmpu Mare – Săcelu – Crasna – Novaci – Baia de Fier – Cheile Galbenului –Peştera Muierilor. Drumul bun şi echipajele Poliţiei Rutiere la datorie pe traseu au făcut ca distanţele să fie parcurse în siguranţă, cu toate că vremea capricioasă ce nu se vrea încă dusă, a făcut să se strâmbe puţin mai ales la finalul drumului.
Mănăstirile Crasna, Icoana, şi alte lăcaşe de cult de pe traseu, se constituie în veritabile repere spirituale pentru cei ce doresc să asculte cuvântul Domnului în vecinătatea cetăţii de piatră a Parângului.
Drumul parcurge cea mai frumoasă porţiune a Gorjului submontan, cu peisaje care, chiar în mijloc de Gerar, te lasă „cu gura căscată”. Păcat (şi iarăşi ajungem la lipsa de respect şi civilizaţie a unora faţă de tot ce este frumos) că pe parcursul acestui Drum al Voievozilor (dacă am reţinut eu bine din spusele moşului) întâlnim şi locuri unde reziduurile sunt aruncate pe marginea drumului ori în punctele de popas amenajate.
Activităţile nu sunt deloc noi, în vară şi mai spre toamnă, pe acele locuri se găseuu resturi şi sticle goale. Părerea mea este că anumite localuri din zona îşi aruncă deşeurile în acele locuri şi este păcat pentru că în contrast cu frumuseţea drumului submontan acele locuri sunt ca nişte cicatrici inestetice ce urâţesc întreaga zonă.
Dar, haideţi să nu ne mâhnim aşa, dintr-o dată, şi să ne continuăm periplul pe drumul de sub munte până la finalul propus, adică ţinutul băieşilor gorjeni. Din Novaci şi până la Baia de Fier parcurgem porţiuni unde suntem parcă în avion şi vedem satele înşirate pe o hartă ca, peste puţin timp, să ne aflăm în vale şi să vedem şoseaua pe sus ca un fir de aţă.
De la Cernădie încolo, vremea „se strâmbă” şi se pare că, la finalul periplului nostru, vom avea o vreme capricioasă. Nu trecem de centrul „Băii” că vedem Cheile Galbenului parcă fumegând. O ceaţă coborâtă pe chei dă locului o atmosferă aproape ireală. Iar, ca natura iarăşi să ne lase „ca la dentist”, de la jumătatea cheilor începe să fulguiască, parcarea şi platoul de la intrarea în peşteră fiind căptuşite cu zăpadă şi unde trebuia să fi atent pe unde calci să „nu dai în nas”.
La final, chiar dacă este extrasezon iar grosul activităţilor turistice sunt mai spre vară, să nu ne temem de o tură hibernală prin ţinutul Jiului de Sus, chiar dacă vremea nu este cea mai bună. Şi, dacă putem, să semnalăm autorităţilor competente încălcările normelor de civilizaţie şi a poluării mediului ambiental. Numai aşa vom ajunge şi noi (cât mai curând, sper eu) la standardele ţărilor cu un înalt grad de civilizaţie pe care sunt sigur că si cei mai mulţi şi-l doresc.
Iar ca să nu încheiem pesimist, haideţi să prezentăm cititorilor noştri câteva particularităţi ale Peşterii Muierilor, prima cavitate electrificată din ţară, şi printre foarte puţinele chiar din Europa unde este prezent un compus ce se formează în întunericul vesnic al Lumii lui Hades: dahlitul.
Formaţiunile pe bază de dahlit sunt extrem de rare în mediul cavernicol, cu toate ca fosfaţii se găsesc relativ uşor în subteran
Din punct de vedere chimic, acesta se prezintă sub formă de fosfat de calciu hidratat și este poziţionat, de regulă, în galeriile inferioare ale peşterii unde sunt întâlnite și pelicule fine de oxizi de mangan ori fier.
În Peştera Muierilor procesul de formare a speleotemelor de dahlit a fost descris pentru prima dată în anul 1975, de G. Diaconu.
Mugurel PETRESCU, fotografiile autorului
