O îndeletnicire veche de milenii ce este un prilej de bucurie pentru cei ce o practică dar şi pentru cei veniţi să ia parte la sărbătoare…
În cele ce urmează vă vom reaminti câteva date şi informaţii ce atestă vechimea acestui fenomen:
Din vremuri imemorabile, crescătorii de oi din Carpaţi practicând păstoritul transhumant au purtat de o parte şi de alta a muntelui pe întreg spaţiul românesc, odată cu turmele lor, obiceiurile, portul, dansul şi cântecele lor întemeind noi aşezări în spaţiul cuprins între Tisa, Dunare şi Marea Neagră, prin aceasta întărind legăturile de limbă şi cultură ale poporului român.
Documente, mărturii şi opinii, unele chiar de pe vremea dacilor, sunt extrem de importante pentru această activitate desfăşurată de români cu precădere de cei din spaţiul montan.
În anul 1622 cancelarul Nicolas Bethlen face o descriere amănunţită a păstoritului practicat de românii din Transilvania care “trăind slobozi îşi duc turmele lor până în locurile băltoase de la marginea Dunării’’.
În anul 1785, cu ocazia unei călătorii în Ţările Române, Jeremy Bentham ia cunoştinţă de viaţa şi ocupaţiile autohtonilor şi scrie unor prieteni din Anglia pentru a-i chema să studieze fenomenul transhumanţei.
Petru Maior, cunoscut istoric transilvănean, a studiat cu mare atenţie transhumanţa şi a constatat că oierii din satele carpatine îşi petrec cea mai mare parte a vieţii umblând prin locuri străine în căutarea locurilor de păşunat “ei vin vara pe munte, pe urmă trec în Moldova sau Valahia şi aşa vânzând lână şi brânză îşi chivernisesc averea lor’’.
George Bariţiu, om politic şi istoric român, face dese referiri în scrierile sale despre cei ce trăiesc din creşterea oilor purtate prin cele trei provincii istorice.
Ciobanii din zona Novaci-Baia de Fier, după cum consemnează documentele medievale, ajungeau cu turmele lor până în munţii Dalmaţiei. Dacă vom pătrunde mai adânc în istorie se pare că triburile pastorale ce plecaseră din Carpaţi au ajuns până în Africa din timpuri îndepărtate. Pliniu cel Bătrîn (24-79 e.n.), naturalist, istoric şi literat român scria că în părţile de sus ale Nilului, trăieşte un trib cu numele de Dachi, iar lângă acesta un alt trib cu moravuri şi credinţe pelasge ce îşi spuneau “macrobi’’, adică cei ce aveau viaţa veşnică. Ori în acea perioadă era foarte cunoscut faptul că dacii credeau în viaţa veşnică, în trăirea şi după moarte.
Conform documentelor visteriilor, în perioada 1831-1855, ciobanii din 150 sate transilvănene îşi trimiteau turmele la păşunat în Țara Românească şi Dobrogea. Cercetătorii au apreciat că şi pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali cam tot atâtea sate erau alcătuite din familii de ciobani.
În anul 1847 ia fiinţă Plaiul Novaci ca punct de inventariere a oilor trecute de cei din Ardeal în Ţara Românească. Dacă pe atunci era un singur loc de trecere a turmelor de oi, în anul 1851 iau fiinţă alte puncte numite plaiuri la Fântâna Banatului, Poiana Gruiului, Buliga şi Florile Albe.
Odată cu păstoritul s-a născut şi dezvoltat o adevărată industrie ţărănească bazată pe produsele şi serviciile oferite de creşterea oilor. S-au format centre specializate în prepararea brânzei şi untului, în confecţionarea sumanelor, chimirelor, cergilor, hamurilor şi a stofelor de lână. Obiectele de îmbrăcăminte confecţionate în aşezările păstorale de la poalele Parîngului şi Vîlcanului se exportau până în Anatolia (Turcia). Acest lucru a determinat saşii din Cisnădie, prin breasla lor de postăvari, să încerce să impună restricţii pentru meşteşugarii olteni pentru a nu-şi pierde monopolul.
La începutul secolului XX, geograful şi călătorul francez Emanuel de Martonne a efectuat ample cercetări în teren. Atunci a constatat că păstoritul era într-un regres, se dezvoltaseră meşteşugurile târgurile şi oraşele ce au atras forţa de munca de la sate. Şi totuşi Martonne a fost entuziasmat de crescătorii de oi din satele montane pe care le-a vizitat. Iată ce scria acesta: ”Muntele nu este în afara cercului de activităţi omeneşti. Harta ce ni-l arată ca pe un pustiu nu se potriveşte cu realitatea ce se desfăşoară sub ochii privitorului ce cutreieră înălţimile Carpaţilor. De la satele moşnenilor, la pădurile vecine, şiruri de care încărcate cu şindrilă şi butuci coboară până toamna târziu în mersul liniştit al boilor. Dar exlpoatarea pădurilor este puţin lucru faţă de viaţa păstorească ce însufleţeşte vara pe înălţimile munţilor. Numai cel ce a întârziat în amurg pe un creştet de munte de unde aude sunetul tălăngilor şi clopotelor de oi şi vite şi focurile de la stâne, îşi poate de seama de activitatea ce se desfăşoară în cele câteva luni când munţii cei înalţi sunt locuiţi”.
Mugurel Petrescu
