(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)
Primii ani după sfârșitul celui dintâi război mondial. La Baia de Aramă se înființase un gimnaziu, unde învățau și doi colegi de școală primară ai mei. De la aceștia am auzit prima dată de profesorul Petre Panaitiu, directorul acelui gimnaziu.
N-a trecut mult și l-am și văzut, pe când își conducea cei câțiva elevi mai buni ai școlii la concursul Tinerimii române, la București. Plecam cu toții din Gara Târgu-Jiu.
Înalt, suplu, îmbrăcat modest, fără exagerări în minus sau plus, vorbind cu o voce puternică, puțin cu accent moldovenesc, Petre Panaitiu frapa prin unele momente de oprire bruscă din mers, din perorația cam prea sonoră, ca și cum s-ar fi împiedicat de ceva invizibil.
L-am revăzut târziu, în anul 1940, când am revenit în Târgu Jiu ca refugiat din Basarabia. Gimnaziul din Baia de Aramă se desființase și profesorul Panaitiu fusese repartizat în reședința Gorjului.
Se întreținea și acum în conversații strigând încă mai tare decât în tinerețe.
Cineva care pretindea că-l cunoaște mi-a confiat că un timp fusese internat într-un spital de boli nervoase. I se părea, se zice, că orice plafon e gata să i se prăbușească pe creștet, să-l strivească. Mărturisea că-l văzuse într-un asemenea moment de criză, cum își acoperea creștetul capului cu palmele, tremurând de frică:
– Uite, cade plafonul!
Și fugea afară, privind cu satisfacție cerul, bolta senină care trona sus, la înălțimea de care nu se temea.
După îngrijirile din spital, nu s-a mai auzit să aibă astfel de crize, dar din felul cum întreținea țipător conversația, sărind de la un subiect la altul fără nici o legătură, se vedea că ceva totuși în mașinăria cerebrală nu era chiar în regulă.
În 1945 ne-am cunoscut de-a binelea.
Fusese numit primar al orașului Târgu-Jiu.
Mereu își striga patriotismul democratic, spunând că e prieten cu Vlădescu-Răcoasa și Constantinescu-Iași, oameni ale căror atitudini procomuniste îi indicau pentru posturi de conducere sub nou regim politic ce se contura în viitorul apropiat.
Petre Panaitiu vorbea mult, striga, părând permanent agitat. Cei care îl cunoșteau îl evitau, fiindcă se jenau de atitudinea lui de om ce părea veșnic nemulțumit. Omul se exprima răstit chiar și atunci când discuta banalități sau încerca să redea o glumă care, de altfel, din cauza tonului uniform furios, niciodată nu avea nici un efect hilar, ci dimpotrivă, provoca îngrijorare, teamă instinctivă, așa cum simte omul la apropierea neprevăzutului.
Ca primar într-o epocă într-adevăr dramatică, aceea a plecării nemților și a venirii rușilor, a momentului de tranziție greu de imaginat de dezlipire și luptă împotriva fascismului și alipire, întovărășire cu comunismul rus, era firesc să fie nu numai Panaitiu, ci și alții oarecum săriți de pe ax. În realitate, aceasta și era: trecerea fără nici o pregătire spirituală de pe un ax pe altul. Istoria va vedea că a fost unicul mijloc de a ne perpetua existența neamului pe acest pământ, colț daco-roman în inima slavismului, atunci când se știa că panslavismul încă de pe vremea țarilor dorea să ne șteargă de pe harta Europei, din jurul Carpaților unde am fost implantați cu 2000 de ani în urmă de Traian și Decebal. Iar acum, când nemții erau înfrânți, noi apăream ca primă victimă în fața aceluiași panslavism, nezdruncinat în marile lui țeluri, când rușii, dublați de tendințele internaționalismului comunist, înaintau în Europa. Între oamenii români era numai derută, teamă, speranță, dar mai ales o lăsare în voia sorţii.
Tocmai atunci m-am găsit și eu să-i vorbesc despre școală pentru care strângeam fonduri s-o construiesc. S-a răsucit brusc, privindu-mă cu niște ochi cu desăvârșire inumani: bulbucați, scăpărând scântei, în timpul căreia gura îi stropea mărunt în jur, iar vocea formula strident:
– Acum ți-ai potrivit momentul să te ocupi de școală, când rușii sunt pe capul meu?!
– Da, fiindcă sunt convins că rușii, așa cum vin, vor pleca. Au mai trecut peste noi și alte ocupații în istorie. Școala aceasta suntem noi cei de ieri, de azi și de mâine. De ruși să ne scăpăm, iar școala să ne-o construim, tocmai spre a ne întări pe acest pământ.
A zâmbit o clipă printre dinți, redevenind uman. S-a uitat drept în ochii mei, șoptindu-mi cald, moldovenește, încurajator:
– Olecuță de răbdare. Eu sunt primarul. Știu mai multe.
Chiar a doua zi a fost chemat de generalul rus, comandantul trupelor de trecere prin Târgu Jiu prin pasul Lainici spre Petroșani.
I-a comunicat prin translator că armata are nevoie de grajdurile pompierilor comunali. Pe atunci pompierii nu erau motorizați, cisternele și scările fiind transportate de cai.
La auzul acestei cereri, primarul Panaitiu s-a făcut roșu, l-a apucat un acces de furie și a început să strige:
– Grajdurile pompierilor? Dar unde să duc eu caii, pompele și tot utilajul? În buzunar la mine? Dacă se întâmplă un incendiu? Că țara toată e incendiată, asta îl privește pe generalul Antonescu. Eu trebuie să am grijă de a feri acest târg să nu fie pârjolit.
Translatorul tălmăcește.
Generalul rus ascultă, apoi întreabă nedumerit de curajul românului:
– De ce zbiară el așa?
Când i se traduce întrebarea, primarul se face mai roșu, devine mai furios. Se apropie de general, strigând tălmaciului:
-Spune rusului că el are sabie, pistol, mitralieră, tun, iar eu n-am decât gură.
Și arată spre șoldul ofițerului unde era pistolul, spre strada unde așteptau tunurile rusești și apoi spre mica, nevolnica, neînsemnata, dar dârza gură a unui biet primar român quasi-strivit de cucerirea ocupantului din Răsărit.
La auzul răspunsului, generalul începe să râdă așa cum își pot permite unii învingători generoși. Îl bate pe Panaitiu pe umăr și-i răspunde prin translator:
– Spune-i primarului că nu-i mai iau grajdurile. Bine, bine, bravo! Minunat răspuns.
Iar Petre Panaitiu a rămas moale, așezându-se imediat după plecarea rusului pe un scaun. Abia acum, când nu mai era decât cu el însuși și-a dat seama pe ce vârf de cuțit dansase.
Rămăsese cu grajdurile, dar putea să rămână fără cap.
”Fericiți sunt aceia care își dau seama de primejdie abia după ce primejdia a trecut”.
*
La alegerile din 1946, când pe toți pereții era scris cu vopsea neagră, cu litere uriașe, de către comuniști ”La moarte cu Maniu și Brătianu”, la circumscripția de votare de pe strada Unirii, colț cu strada Săvoiu pe atunci, în localul unei școli primare, era președintele secției de votare Petre Panaitiu.
M-am dus și eu la vot. Cu greutate, fiindcă mai întâi am fost șters de pe listele de votare. Noroc cu un ajutor de primar curajos, un fost comerciant umblat prin lume, un om care călătorise și prin America, Gheorghe Coiculescu. A dat ordin să fiu trecut precum cetățean cu drept de vot. M-am prezentat la urnă. Firește, eram filat. M-am vârât în prima gheretă care avea loc larg printre scânduri, spațiu liber anume pregătit să-l spionezi pe votantul special ales pentru acest scop. Fiind cabină mărginașă, oricine putea urmări pe cel anume introdus acolo, pe cine și cu cine votează. Am observat golurile dintre scânduri care erau adevărate ferestruici. Mi-am desfăcut poalele raglanului și am prins a răsfoi buletinul de vot, unde se găseau o mulțime de semne ale diferitelor partide. Doar erau alegeri ”libere”. Semnul oamenilor care au venit la putere era pe prima pagină. Cel care răsfoia buletinul ca să caute alt partid și nu dădea imediat votul aplicând imediat ștampila, deja devenea suspect, ca opozant al guvernului care ”dirija” alegerile. Deci, n-a fost greu să se știe că eu n-am votat cu guvernul. Mi-a reproșat-o și subsecretarul de stat Grigore Geamănu chiar a doua zi după alegeri. Dacă l-a informat președintele secției de votare Petre Panaitiu sau Maria Sterescu, soția lui Bică Sterescu, directoarea liceului de fete, pe care am văzut-o pândindu-mă de lângă deschizătura cabinei de vot, asta n-o pot preciza.
*
Altă întâlnire.
Prin 1950 funcționam ca învățător la școala de aplicații de pe lângă școala normală în Târgu Jiu. Petre Panaitiu era profesor de limba română la această școală. Lucram cu elevii mari, practicanții, viitorii învățători, pe care îi pregăteam în practica pedagogică, adică îi învățam cum să facă lecții cu copiii claselor primare. În acest scop, le corectam și planurile de lecții și am observat că mulți practicanți făceau greșeli ortografice, nefiind stăpâni pe gramatică.
La prima ședință a consiliului pedagogic, prezidat de inspectorul școlar Constantin Fortunescu, am ridicat această problemă, rugând ca toți profesorii, dar mai ales cei de limba română, să se ocupe mai mult de pregătirea absolvenților școlii normale, remediind lipsurile.
Petre Panaitiu a sărit ca ars, răcnind:
– Asta îi privește pe învățători. Ei trebuie să-i învețe pe elevi gramatica. Noi profesorii facem literatură, nu gramatică.
I-am răspuns:
– Dar se creează un cerc vicios. Ca învățătorii să-i poată învăța pe copiii de la școala primară, e necesar ca tinerii absolvenți ai școlii pedagogice să cunoască ei cum trebuie gramatica, ceea ce am arătat că tocmai nu este. Terminând școala normală ”neterminați” vor pregăti la rându-le tot neterminați. Deosebit, în primele patru clase nu se poate desăvârși învățarea gramaticii. Ea trebuie continuată în tot timpul școlii normale care se știe că prin învățători scoate o materie finită, aceștia fiind trimiși direct în producție, școală, fără o altă pregătire superioară. Deci accentuarea învățării gramaticii în toate clasele școlii normale este nu numai o necesitate, dar și o obligație. Inspectorul Fortunescu și toate cadrele mi-au dat dreptate. Numai Panaitiu a rămas pe poziția inițială, iar când s-a văzut singur, a exclamat:
– Atunci eu mă mut de la normală la liceu.
Și s-a ținut de cuvânt, transferându-se la primul 1 septembrie care a venit.
Fobia gramaticii la un profesor de limba română, dispreț pentru gramatică, bucătăria limbii, atitudine de mândrie condamnabilă, dar… atitudine.
*
O nouă atitudine a lui Petre Panaitiu, ultima pe care i-am cunoscut-o.
Trecuseră ani. Eram prin 1960.
Petre Panaitiu era și pensionar și bolnav, iar eu fusesem dat afară din învățământ pentru scrisul meu din trecut, scris cu caracter antisovietic. În plus, îmi adăugaseră simpatia avută pentru partidele politice de dinainte de 1946, unele din așa-zisele partide istorice.
Faptul era adevărat.
Pentru atitudinea antirusă consideram că nu se cădea a fi judecat de frații mei români, ci, în cel mai rău caz, de rușii pe care îi voi socoti permanent dușmani ai neamului românesc și implicit ai mei, atâta vreme cât vor ține ocupat un petic de pământ al României, al cărei popor s-a închegat aici de milenii, pe această glie stropită cu sângele românesc de pe vremuri când Rusia era departe, abia un cnezat în jurul Moscovei, fără nici un fel de vecinătate măcar cu pământurile locuite de daco-romani.
Cât privește felul cum am apreciat vechile partide politice în preajma punerii mâinii pe putere a comuniștilor în țară la noi, e o problemă care rămâne pur personală, atâta vreme cât gândurile mele intime de ordin politic după 23 august 1944 n-au fost manifestate public niciodată, chiar dacă s-au făcut încercări să mă determine a milita în vreunul din partidele serioase, cu drept legal de existență și participare la ”alegerile” din 1946. Spre a demonstra inactivitatea mea politică publică, îmi trebuia, la judecata de la litigii, și mărturia profesorului Petru Panaitiu, ca fost șef al secției de votare la alegerile din 1946, în sectorul unde fusesem și eu la alegeri. Nu-i ceream să spună decât adevărul, adică faptul că m-am prezentat la vot ca un simplu și insignifiant cetățean, că nu făcusem propagandă pentru nici un partid politic, că nu avusesem vreun rol la aceste alegeri, asistent sau delegat al vreunei organizații politice pro sau adverse comunismului. Că exercitasem prin simpla mea prezență în fața urnei vreo influență politică, sau că votasem în acel ”mod secret” devenit public, nu erau probleme care să constituie puncte de acuzare nici din partea celor mai habotnici în ale demagogicei.
Aceste lucruri numai Panaitiu, prin rolul politic pe care îl jucase în alegerile din 1946, le putea preciza cu sorți de credibilitate, ca fost și martor și prim supraveghetor al acestor momente. Eu însă nu mă puteam duce să i-o cer. Îmi era imposibil. Fusesem de două ori muncitor ca urmare a persecuțiilor politice. Stăteam gata s-o iau din nou de la capăt cu munca cu brațele, grea pentru un om cu fizicul cam firav al meu, dar ca să-l rog ceva pe fostul președinte al secției unde votasem, în alegerile din 1946, îmi era cu neputință.
Tocmai l-am întâlnit pe Costică Buzuloiu, învățător și fost deputat socialist ales chiar în 1946. Îmi era prieten și mie și lui Panaitiu. I-am povestit ce mă rodea și s-a oferit să-l convingă pe fostul primar.
– Nu te va refuza. Are sufletul tot atât de mare ca și gălăgia pe care o face. Nu-l cunoști. Are un defect, pe care i-l vom specula. Nu poate minți.
Adevărul e că eu îi vorbisem rar aceluia pe care astăzi îl solicitam. Îi evitam pornirile, strigătele care mă iritau, mă enervau. Buzuloiu îl învingea însă prin tenacitatea, prin rezistența în discuții prelungite la nesfârșit, prin locvacitate și pisălogeală și vorbărie goală uneori, care pe mine mă ucideau. Nu puteam nici să le ascult și cu atât mai mult să particip la asemenea exhibiții verbale. L-am lăsat să încerce și iată că nici de data asta Panaitiu n-a putut scăpa de repetarea la infinit a argumentelor lui Buzuloiu. Acesta l-a convins și cel solicitat m-a ajutat la judecata de la comisia de litigii, mărturisind adevărul. I-am mulțumit bătrânului profesor, dar mai ales lui Buzuloiu, care la prima întâlnire, mi-a spus-o cu mulțumire în glas și gesturi:
– Vezi, ce suflet bun are Panaitiu?
– Se poate, dar chiar un om cu cerul gurii negru cred că n-ar fi putut scăpa de pisălogeala ta.
– Nu zic ba. A trebuit să-l zgâlțâi, să-i deschid bine ochii, să-l fac să înțeleagă realitatea, să-i demonstrez că nu-și trădează nimic din convingerile politice, apărându-te. Dimpotrivă, doctrina socialismului obligă pe om să fie curajos, cinstit, corect, iar vârsta, boala, bătrânețea îl îndrituiesc mai mult încă pe cel ce-a fost om să rămână sincer cu propria sa conștiință, singura alături de care ne găsim până la urmă în fața inevitabilului sfârșit.
După o prelungă și obositoare discuție pe această temă, bătrânul muribund s-a înfuriat pe cineva invizibil, strigându-i lui Buzuloiu:
– În definitiv acesta e adevărul. Susținându-l, nu mă tem de nimeni.
– Firește. Eram sigur că așa veți vedea lucrurile, a încheiat avocatul meu conversația. Urmarea: Fostul președinte al secției de votare în ”alegerile” din 1946 a arătat, cu toată greutatea cuvântului său, că împricinatul politic, adică eu, n-am fost decât un biet alegător fără însemnătate.
*
Peste câtva timp, Petre Panaitiu a murit.
Printre cei ce l-au condus la cimitir mă găseam și eu. Chiar dacă n-am fost de acord în multe privințe în care părerile și atitudinile noastre n-au coincis, știam că nimeni nu este totdeauna un om perfect în toate acțiunile vieții sale.
Mi-am amintit însă de curajul de care Panaitiu dăduse dovadă înfruntând un general rus învingător. A fost un act de brav român, amintind de legendele noastre istorice.
Îi purtam recunoștință pentru libertatea ce și-o luase îndrăznind a susține adevărul privind un proscris al timpului, care fusesem tocmai eu. Era alt act, de data aceasta de adevărat om. Toate celelalte momente negative ale vieții celui aflat în fața gropii mormântului se estompau.
Panaitiu nu se temea nici când comitea răul, nici când făcea binele. A avut drumul său, un drum al fericiților care cred în ce fac, indiferent ce fac. Fericiți sunt aceia care…
Ianuarie 1976
SABIN VELICAN
