REMEMBER (II) – Ajutat de basarabeni în viaţă, gorjeanul Vasile C. Vulpe are un cult pentru poetul României Grigore Vieru

342

Cel mai mare poet român din Basarabia – Grigore Vieru (1935-2009) a îndrăgit Gorjul în special datorită apropierii de gorjeanul nostru din Cârbeşti, Vasile C. Vulpe. Maistru mecanic, dar cu o mare dragoste de tot ce-i românesc. Nea Vasile mai are multe de povestit.
– Rămăsesem la sprijinul primit din partea comandantului dumneavoastră de companie, locotenentul Costică Paraschiva, pe când eraţi copil de trupă la Regimentul 91 Infanterie Alba Iulia.

Necazurile copilului de trupă

– După ce ne ordonase alinierea copiilor de trupă, ne-a verificat ţinuta, spunându-ne la fiecare ce să facem să avem o ţinută corectă, şi ne-am dus în dormitor să executăm ce ne ordonase domnul locotenent Costică Paraschiva. După vreo oră, gornistul a sunat din nou adunarea şi iar ne-a verificat. Ne-a dat comanda: „Drepţi! În flanc câte doi şi vă deplasaţi în marş spre direcţia porţii de ieşire din cazarmă!” Am mers la toţi patronii din Alba Iulia, iar lt. Costică Paraschiva i-a întrebat dacă pot să întreţină copii frumoşi şi sănătoşi să vi-i dau ca ucenici.” Din toţi 14, câţi eram, doar trei au găsit locuri de vieruucenici. Iar eu, al patrulea, mergând în coloană am întâlnit un miliţian îmbrăcat în uniformă de aviaţie, care l-a întrebat pe cel mai înalt dintre noi: „Măi camarade, am şi eu pe frate-miu copil de trupă, venit de la Târgu-Jiu. Ştii ceva de el?”
Culmea, acesta era fratele meu cel mare, care m-a luat din coloană, cu permisiunea lt. Costică Paraschiva, şi m-a dus la patronul unde făcea şi el diferite lucrări pentru avioane. Flotila 1 Vânători de munte era refugiată în Ardeal, aproape de Alba Iulia.
– Ce şansă! Cum de nu v-aţi recunoscut fratele?
– Nu ne văzuserăm demult şi nu mă aşteptam. Dus de el, am rămas ucenic la firma CSARY, până în 1947, la terminarea uceniciei. Înainte cu trei luni de a termina ucenicia, am fost dat afară de la Regiment de maiorul Caraiman, care venise comandant la acel Regiment de la Cercul Militar Alba Iulia, a întrebat ce-i cu noi, copiii, pe acolo. I s-a spus că ne întreţine armata, fiind copii de trupă, şi ne facem ucenicia în oraş. „Daţi-i afară, să-i întreţină patronii unde lucrează”, a fost răspunsul maiorului Caraiman. Umblând noi prin oraş, dormind prin gară şi prin Piaţă mi s-a rupt un bocanc. Am căutat un cizmar, l-am găsit şi când m-a văzut îmbrăcat militar mi-a zis de ce nu mă duc la cizmarul unităţii. I-am spus ce-i cu mine şi mi-a zis să rămân la el până mă prezint la Camera de Muncă să-mi iau carnetul de calfă.
Am aflat că-i tot basarabean refugiat, căruia îi mulţumesc şi-L rog pe bunul Dumnezeu să-l ocrotească pe unde-o fi. Nu ştiu cum îl cheamă, dar îl ştie Dumnezeu.
Apoi, am ajuns acasă, în Gorj, la părinţi. În Roşia de Jiu. Tata era la Bucureşti, trudea la grajdurile cailor de curse, şi din toţi banii pe care-i trimitea acasă mama cumpăra pământ, că avea şapte copii.
În anul 1947, ştie toată lumea, a fost o foamete crâncenă din cauza secetei prelungite. Mama ne-a ţinut singură muncind cu sapa. Oare noi, cei şapte copii, pe măsură ce-a trecut vremea, ne-am împrăştiat de-acasă. Eu cu un frate al meu, mai mare cu patru ani, am ajuns la Şantierul Bumbeşti-Livezeni, la patronul Kalinovici din Rătei. De aici am plecat, după inaugurare, la Pietroşiţa, în judeţul Dâmboviţa. La o hidrocentrală în construcţie la Gâlma.
De-acolo am plecat la Petroşani, unde-am găsit al patrulea basarabean, ing. Cunescu Boris. A vrut să mă înfieze, dar n-a vrut mama. Am făcut armata la Detaşamentul de muncă 4 Jiu-Petroşani. Mai înainte lucrasem doi ani în Deltă, la o Gospodărie agricolă de stat, până-n 1959, îi zicea „23 August” Chilia Veche.
Cu aceasta se încheie obligaţia mea faţă de basarabeni.

20 de ani prieten cu Grigore Vieru

-Într-adevăr, basarabenii v-au fost de mare ajutor.
– Tot acest lux de amănunte l-am povestit şi domnului Grigore Vieru, pe parcursul a 20 de ani, cât am fost cunoscuţi şi prieteni. La plecarea de la Băile Herculane, i-am cerut permisiunea să ne mai întâlnim şi a zis că da. Mi-a dat adresele de la Bucureşti şi pe cea de la Chişinău şi numerele de telefoane.
Am avut legături foarte apropiate cu dânsul, atât prin intermediul convorbirilor telefonice, cât şi personal. La casa din Bucureşti, str. Ferentari, m-a poftit nu o dată la masă, şi am dormit la dânsul acasă.

Prima descălecare a poetului Grigore Vieru în Gorj

– Mi-aţi spus că l-aţi adus în Gorj. Când şi cum?
– Păi să vă povestesc prima venire a domniei sale în Gorj. Întâlnindu-ne noi de multe ori, l-am întrebat odată pe poetul Grigore Vieru dacă a fost vreodată în Gorj. A zis că nu. I-am propus, l-am rugat foarte insistent să ne facă o vizită în Gorj. M-am angajat să fac în aşa fel încât să vină la noi în Gorj. Am făcut apel la Prefectul judeţului Gorj, din 2001, domnul Toni Greblă şi la şeful Învăţământului, profesorul şi poetul Viorel Gârbaciu. Amândoi s-au bucurat şi au rămas surprinşi că eu îl cunosc pe Grigore Vieru.
– Şi cum s-a petrecut prima venire?
– În luna mai 2001, domnul Prefect de Gorj, Toni Greblă, a vorbit la CITEX de mi-au dat o maşină Cielo Espero. Înainte de a pleca la Bucureşti, i-am dat un telefon şi mi-a zis că mă aşteaptă. De necrezut, dar aşa a fost. Am ajuns cu bine la Bucureşti, dar când urcam scările la etajul doi al blocului unde locuia, am început să tremur la gândul că ce mă fac dacă nu-l găsesc acasă?
– Nu mă aşteptam să aveţi emoţii.
– Am bătut la uşă, cu sfială, şi la un moment dat, când s-a deschis uşa, m-a luat în braţe şi a zis: „Frate Vulpe, ce bine-mi pare că ai venit.”
M-a poftit în casă, m-a aşezat la masă în bucătărie şi m-a invitat să mâncăm din pachetul pe care-l primise chiar atunci din Basarabia. Fulgerător, m-a întrebat: „Dar eşti singur, frate Vulpe?” Nu domnule Grigore Vieru, sunt cu şoferul, i-am răspuns eu timid. „Cheamă-l, te rog, să mănânce cu noi.” Am coborât, am chemat şoferul, am urcat iar şi ne-am aşezat la masă. Şoferul n-a putut să mănânce, era pâine de secară şi nu i-a plăcut.
– Alte amintiri, pe scurt, vă rog.
– Mi-am făcut un carnet în care am dedicaţii de la poetul Grigore Vieru şi de la fostul prim ministru al Republicii Moldova, Mircea Druc. Un autograf semnează minunatele şi alesele cuvinte: „Frate Vulpe, n-am crezut că o să cunosc vreodată un om bătrân cu minte de copil. Dumneata eşti sfânt, eşti purul Adevăr!” Şi mi-a mai zis, frate Vulpe, să nu mai fii aşa de sfios cu mine, că şi eu sunt om. Iar eu i-am răspuns cam aşa, domnule Grigore Vieru, sunteţi Om, e adevărat, dar un om cât muntele Himalaza, iar eu cât o boabă de nisip. „Nu, eşti prietenul meu.”, a replicat domnia sa.
(Va urma)
ION PREDOŞANU  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here