A tăcut. A tăcut. A scris câteva scrisori. După câte am aflat, Beniuc angajase pe Lillin şi pe Arghezi pentru o traducere a lui Faust. Şi încă pe cineva, al cărui nume îmi scapă. Cu toate acestea, Tudor Vianu (marele binefăcător al profesorilor clujeni marginalizaţi) a fost acela care a reuşit să-l liniştească, stingând incendiul acestei furii. Blaga a primit contractul, lucra acum de zor la finalul părţii a doua…
Într-o zi, când era deosebit de bine dispus, de faţă fiind bibliotecarul D. Pătruţiu, doctorul Iubu şi profesorul Muşlea, în „camera lui Faust“ (camera medievală de lucru de la Biblioteca Academiei), la între¬barea mea: „Totuşi, ce i-aţi făcut, domnule Profesor, lui Beniuc de vă urăşte atât?“, Blaga, mustăcind, ne înşiră, ca pe aţă, patru binecuvântate motive. „Eu sunt de vină, ne spune. L-am jignit fără să vreau. Prima oară, în 1944, când i-am spus: «Frate Mihai, vei fi fiind cel mai mare poet comunist, totuşi eu, Lucian Blaga, sunt primul poet român care a apărut publicat – nici eu nu ştiu cum – într-o antologie internaţionalistă a poeţilor comunişti, la Moscova, 1938, cu poezia Veniţi după mine, tovarăşi!» A doua oară, iar l-am supărat, când, el, plecând la Moscova, ca ataşat cultural, i-am spus în glumă: «De la Hamburg, dragă Mihai, te-ai întors cu o teză despre inteligenţa peştilor superiori din India. Acum, sperăm, de la Moscova te vei întoarce cu o teză despre inteligenţa balenelor superioare…». A treia oară – când l-am supărat tare de tot – a fost când i-am povestit despre felul în care ursul grizzly îşi înfige gheara la cea mai mare înălţime a forţei sale… (Vezi reprodusă această povestire în romanul Dansul Ursului, „Cartea Românească“, 1988, p. 176). Iar ultima, involuntară «jignire», pe care crede el că i-aş fi adus-o, e în legătură cu un cerc de cocoane. Am făcut gafa de a-i cita un vers arhicunoscut: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc,/ Lumea vuieşte, şopteşte:/ Acesta-i poetul Mihai Beniuc,/ Ştie şase limbi şi ruseşte…» Dar eu l-am corectat niţeluş, spunând: «Acesta-i poetul Mihai Beniuc,/ Ştie şase limbi! Dar ruseşte…» Beniuc e un revoluţionar!“
„Doar în poezie, am zis eu. A făcut să rimeze «Ruj cu Cluj».“
– Bine, dar aceste mărunte glume nu sunt decât simple cancanuri, răutăţi de familie, de breaslă. Ele nu justifică deloc mânia totală a preşedintelui Uniunii Scriitorilor din anii aceia. Altul trebuie să fie motivul!
– Bineînţeles. Reproduc acum, din memorie, diagnosticul lui Ion Chinezu, care îl cunoştea foarte bine.
„Beniuc, mi-a spus el după acea penibilă audienţă a noastră, nu mai e cel care fusese în tinereţe. Gloria, funcţia şi puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce pe dos lirica universală. De fapt, suferă inconştient de un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului său complex de inferioritate şi vinovăţie. Inferioritate, din cauza relelor micimii staturii şi talentului său, şi vinovăţie, din cauza relelor inconştiente pe care le făcea Limbii şi Literaturii Române. De-acum, profetiza Ion Chinezu, te asigur, va scrie din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai confuz şi minor…
Nu vreau să mă gândesc la ce a simțit Blaga citind în 1959, acel roman Pe muche de cuţit, în care Beniuc îşi bătea joc de tatăl lui Blaga, preotul Isidor Blaga din Lancrăm. Dar mi-l pot imagina. În anul 1947, un fost coleg – nu spun cine, persoana importantă! – a afirmat undeva că tatăl meu a fost spărgător de grevă. Eu l-am invitat politicos la poarta cimitirului şi acolo l-am bătut măr. Minereşte. După care bătaie, am rămas foarte bum prieteni. Dar eu aveam, pe atunci, 28 de ani, pe când Blaga, când a citit romanul lui Beniuc, avea 64 de ani, şi – după cum reiese din memoriul său publicat de Mircea Zaciu – îşi cam simţea sfârşitul.
Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul Bisericii Reformate1.
„Toţi mă veţi uita, opera mea va pieri, voi muri singur, ca un câine! – îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut. (Îl visez, nu pierd nicio ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătăţii mele.) Nu e uşor să mi-l închipui: singur, cu toţi studenţii săi plecaţi foarte departe, cu doctorul Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în Bucureşti cu şeful Catedrei de Materialism dialectic… Şi, în librării, cu ro¬manul acesta, care îi murdărea satul şi memoria casei sale părinteşti. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Fiinţa sa. La spaţiul fiinţei sale spirituale… Dar nu am dreptul să-l judec pe scriitorul Beniuc. Să-l judece posteritatea, cerul valorilor, sufletul satului Sebiş… Am dorit, nu o dată, să merg la el şi să încerc o convorbire prietenească. Ca între doi dascăli ardeleni, având acum mintea romanului cea de pe urmă. Nu am putut. L-am văzut la o înmormântare, era foarte speriat. L-am văzut apoi la Casa Scriitorilor, singur, plângând în pahar. „Eu pentru voi m-am jertfit, spunea, habar nu aveţi cât de mult v-am iubit. în felul meu. (Weltgeschichte ist Weltgerichte , gândeam, citându-l pe Hegel2, dar şi Heimatgescbichte ist Heimatgerichte.3 )
Ion D. Sîrbu, Ultimele…, Editura Măiastra, Tg-Jiu, 2020, pp. 123 – 126
Prof. Teodor Voicu
1. Memoriu adresat Comitetului Central al P.M.R., publicat integral în revista „Echinox”, Anul X, nr. 6-7, 1978.
2. Istoria lumii este judecata lumii (germ.).
3. Istoria patriei este justiţia patriei (germ.)
