Reînvieri umane în sublimitatea sfintei evanghelii (2)

123

Istoric universal, pătrunzând reînvierile umane în sublimitatea sfintei evanghelii constatăm că între popoare se purta o duşmănie deschisă. Egipteanul privea cu mândrie dispreţuitoare din vârful piramidelor sale asupra ţărilor dimprejur.

Urmaşii lui Avram, Evreii, crezând că ei formează poporul lui Iehova, dispreţuiau întreaga cealălaltă lume, ca urgistă din partea lui Dumnezeu. Grecul cel prealuminat numea barbar pe fiecare străin, iar romanul, cel războinic privea la toţi ca la jertfele legitime ale sabiei sale. Actele de volnicie şi de neomenoasă barbarie formau legi fundamentale pe seama raporturilor internaţionale. Locuitorii pacinici ai vreunei ţări cucerite ajungeau în sclavie, şi fără nicio considerare la facultăţile lor, la gradul de cultură, la poziţie socială de mai înainte, erau degradate şi până la treapta cea mai inferioară a animalelor, care trag în jugul învingătorului. Aceşti învingători, asiguraţi prin munca milioanelor de sclavi, petreceau cea mai mare parte a vieţii lor în trândăvie şi în luxul cel mai nebun. Nu a existat niciun deliciu dur sensual pe care floarea naţiunilor culte ale vremilor acelora să nu-l fi gustat până la îngreţoşare. Aşa spune un istoric de pe timpul acela, că totul era atunci normalism rece, cu gust exagerat de fin, cu lux greţos şi ce plăceri lipsite de orice ruşinare. Atunci în sublimitatea sfintei Evanghelii ce e adevărul? Când îşi punea lumea păgână întrebarea aceasta, răspundea cu dispreţ astfel: ”De ce folos e să te mai ocupi şi cu o astfel de chestie netrebnică? Viaţa e scurtă, să ne grăbim deci a trăi în perteceri.” Carpe diem. Prinde momentul şi-l prefă în petrecere, aceasta este deviza omenimei în vechime! Şi chiar şi dacă se arătau câteodată schintei singuratice cu năzuinţe mai înalte la unul ori la altul, lipsea terenul corespunzător pentru realizarea lor şi ele provocau numai nemulţumire asupritoare cu privire la viaţa de atunci. ”De ce să ne plângem pentru lucruri mărunte, – zicea Seneca, – când întreaga viaţă e de compătimit?” Iar împăratul filozof Marcu Aureliu zicea: ”O moarte, moarte, nu întârzie, să apară!” Toţi aceia, care nu puteau fi mulţumiţi cu atmosfera înduioşătoare a depravării morale, a volniciei generale şi a simţului laş de sclavism, trăiau numai susţinuţi de speranţa, că totuşi odată vor răsări lumii zorile unei vieţi nouă. Ei aşteptau ziua aceasta, cu frică scrutau după înţelesul cuvântului despre adevărul veşnic, până în fine s-a auzit glasul: ”Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi.” Era glas din Galileea, care mai spunea: ”Eu vă voi alina durerile. Învăţaţi de la mine şi pacea se va sălăşlui în sufletele voastre.” Când oamenii, obosiţi de scrutările fără success făcute pentru stabilirea adevărului ideal al vieţii, am auzit chemarea aceasta, i-au urmat Lui cu miile, fără a se teme de persecuţiuni, de torturi, ba nici de moarte.(Va urma)

Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here