În preajma centenarului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, este de datoria noastră, a românilor, de a ne reaminti și a evoca două mari personalități ale istoriei antice, cele care au sădit sămânța nașterii poporului roman în spațiul carpato-danubiano-pontic în urmă cu peste 1910 ani și anume: regele- erou Decebal și împăratul Traian- “optimus princeps, înțelept și drept”
Este de înțeles că în istoriografia universală, cei doi conducători celebri erau recunoscuți ca adversari de temut, Decebal luptând până la sacrificiul suprem pentru libertatea statului dac, în vreme ce împăratul Traian era adeptul unei politici expansioniste, urmărind și înglobarea Daciei ca provincie, în granițele Imperiului Roman. Cu privire la regele Daciei, avem din istoriografia antică informații valoroase, la fel de pe reliefurile metropolelor Columnei Traiane și nu numai. Viața și personalitatea acestuia este bine definită și de către studiile moderne, specialiștii în domeniu, în special pe baza relatărilor istoricului Dio Cassius și Iordanes admițând că Decebal urmează la tron după Duras Diurpaneus în anul 87 d.Hr., iar inscripția“Decebalus per Scorilo”(Decebal fiul lui Scorilo), descoperită pe un chiup la Sarmisegetuza Regia, s-a dovedit a fi interpretată greșit, în realitate fiind vorba despre un meșter olar cu numele Scorilo care, în atelierul regelui dac și la cererea acestuia a realizat acel vas pentru trebuințele gospodărești și cultului religios.
Tot din relatările lui Dio Cassius, acceptate și de istorici, aflăm că Decebal, rege din tată- n fiu, mai avea o soră și un frate cu numele de Diegis, acesta fiind trimis și în fruntea soliei de pace cu romanii după bătălia de la Tapae, în anul 89 d.Hr. Dar ce este foarte important, ca același istoric roman, făcându-i portretul ilustrului rege dac, scoate în evidență calitățile acestuia, de bun și iscusit strateg și diplomat, “priceput în ale războiului, știind când să atace pe dușmani și când să se retragă la timp, dibaci în a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu pricepere de o victorie, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere, din această cauză, mult timp el a fost pentru romani un adversar de temut”. Apoi, este redat și chipul viguros al lui Decebal, imortalizat și pe unele metropole ale Columnei din forumul Romei, între altele, a fi un bărbat de statură mijlocie, puternic și cu o înfățișare expresivă, ochi ageri și cu barba scurtă, purtând pe cap un pileus(bonetă), specific portului aristocraților daci(pileati sau tarabostes). Dar personalitatea lui Decebal este conturată, în primul rând, prin faptele sale, în strânsă legătură cu buna centralizare și întărire a statului dac, atât din punct de vedere al structurilor politico-administrative și politice, cât și economice și militare. Aici, simțind tot mai mult pericolul roman, Decebal ridică un puternic sistem de cetăți și fortificații pentru apărare, întărește armata, punând accent pe organizare, disciplină și dotare corespunzătoare cu mijloace și mașini de război, ș.a.m.d. De altfel, același Dio Cassius, îl compară și-l așează pe regele Daciei, pentru calitățile, înfăptuirile și deciziile sale, cu eroismul de care a dat dovadă în timpul războaielor cu romanii cu alte două mari personalități ale lumii antice și anume: Vercingetorix, regele galior (82-46 i.Hr.) și Hanibal Barca-general cartaginez (247-I83 i. Hr.), ambii strategi remarcabili și luptători neînfricați în confruntările militare cu armatele Imperiului Roman (vezi Războaiele Galice, pe vremea lui Iulius Cezar(58-51 i. Hr.) și cel de-al doilea Război Punic 218-202 i. Hr.).
Neîndoielnic ca un episod care scoate în evidență aptitudinile, în primul rând, de strateg militar ale regelui Decebal îl constituie lupta cu generalul roman Cornelius Fuscus din primăvara anului 87 d. Hr., în urma căreia dacii ies învingători, iar generalul roman atras cu dibăcie într-un defileu, undeva pe Valea Oltului, își va pierde viața. Mult mai târziu de o astfel de cursă și tactică de luptă se va folosi și Basarab I la Posada, unde îl biruiește și-l face prizoner pe Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, ulterior cu aceeași dibăcie în ale războiului, procedând și alți domnitori romani: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, etc. Numai că după această mare biruință, Decebal a fost nevoit să înfrunte imediat mania împăratului Domitian care, încredințează comanda experimentatului general Tettius Iulianus, devenit în anul 88 și guvernator al provinciei Moesia Superioara. Armata sa invadează Dacia prin Banat, îndreptându-se spre Sarmisegetuza, în vreme ce Decebal, reorganizându-și în grabă oștirea, caută să oprească înaintarea trupelor romane, urmând astfel bătălia de la Tapae. Din păcate, cu toată determinarea și eroismul dacilor, biruința avea să fie de partea romanilor, însă regele Decebal, dovedindu-și încă o dată abilitatea diplomatică, va reuși să obțină o pace favorabilă (89), folosindu-se între altele și de înfrângerea lui Domițian în războiul cu cvazii și marcomanii germanici. El devine rege clientelar și nu supus al Romei, în plus în mâna dacilor continuă să rămână prizonerii și dezertorii romani, mașinile de război și meșterii constructori romani.
Dar pacea încheiată a fost de scurtă durată, întrucât romanii nu renunță la ideea de a supune și cuceri Dacia, în vreme ce Decebal continuă la rându-i să-și refacă cetățile, întăriturile de apărare, să- și pregătească armata, iar în taină să încheie și alianțe cu vecinii și cu regele perșilor, împotriva romanilor. De altfel, se spunea că pentru daci, “libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă”, Decebal, în acele vremuri extrem de dificile pentru poporul său, încercând chiar să-l asasineze pe împăratul Traian, trimițându-i în Moesia pe unii dintre dezertorii romani. Despre acest vicleșug vorbește Dio Cassius (evident, încercare eșuată), după cum tot acesta relatează cazul generalului roman Longinus, luat prizioner de către oamenii regelui dac, în schimbul eliberării acestuia, Decebal cerând în schimb împăratului roman, retrocedarea teritoriilor dacice cucerite, dar și suportarea cheltuielilor de război. Până la urmă, Longinus refuză să-și trădeze țara și se va sinucide prin otrăvire. După cum, este bine să reamintim și de alianța dacilor cu roxolanii și sarmatii, de atacul acestora în Moesia Inferioara (fără sorți de izbândă) din iarna lui 101/102, în condițiile în care, după victoria de la Tapae, armata romană pătrunsese deja până în inima Daciei.
Totuși, în ciuda acestor întâmplări nefericite, Decebal avea să-și dovedească personalitatea excepțională de strateg militar și diplomat desăvârșit, abilitatea și curajul, dragostea și iubire pentru poporul său. A dovedit- o și în cele două războaie daco-romane, 101/102 și 105/106, în condițiile în care armata romană, mult superioară numeric și mai ales din punct de vedere al înzestrării și pregătirii militare, ajunsese până în inima Daciei, ocupând capitala Sarmisegetuza, viteazul-rege Decebal se hotărăște, totuși, să reziste. Face noi eforturi pentru întărirea oștirii, reface și întărește cetățile de apărare, încheie și unele alianțe anti-romane, numai că, din păcate, în ciuda eroismului de nedescris al luptătorilor daci în cel de-al Doilea Război, victoria finală, decisivă avea să fie și de această dată de partea romanilor. Dacia este astfel cucerită și integrată Imperiului ca provincie romana, inclusiv tezaurul regal dacic ajunge în mâna marelui învingător Traian. Și ne mai spune Dio Cassius că lui Decebal ” i se luase acum și scaunul domniei și întreaga țară și care însuși era în pericol de a fi prins. Și-a pus capăt vieții și capul său a fost dus la Roma”.
Sinuciderea sa cu un pumnal curb dacic este redată și într- o scenă de pe Columna Traiană, undeva, așezat la tulpina unui copac și înconjurat de călăreți romani. Altfel spus, regele-erou Decebal a preferat cu demnitate o moarte de martir, decât să se lase umilit de oamenii împăratului Traian. Și mai este de remarcat că pe o stelă funerară, descoperită în Macedonia, este redată prinderea prin trădare a lui Decebal, capturarea regelui dac fiind atribuită decurionului Tiberius Claudius Maximus. Există și unele păreri (neconfirmate) că decurionul roman, după ce l-a prins pe Decebal, i-ar fi tăiat capul și l-a predat împăratului Traian, acesta arătându-l armatei și muțtimii, pentru a se vedea ca neînfricatul dușman al Romei a încetat să mai existe.
Așadar, este vorba de un sfârșit tragic al eroicului rege dac, care a preferat captivității în temniță și umilinței romane, să-și pună singur capăt zilelor. Rămân totuși faptele sale mărețe, curajul și eroismul cu care a luptat pentru libertatea și neatârnarea poporului său, “fără a-și fi pierdut vreodată speranța”, așa cum relata în scrierile sale și Plinus cel Tânăr, “luptând neînfricat, până avea să fie învins și alungat nu numai din domnie, ci chiar din viață”. Și mai trebuie reținut că, în ciuda triumfului învingătorilor romani, Decebal poate figura cu cinste în panteonul marilor conducători ai lumii antice și mai mult decât atât are o mare contribuție la ceea ce se va întâmpla ceva mai târziu, anume, la amplele mutații etnico-culturale și economice ce vor surveni, fără nicio îndoială, în spațiul nostru românesc carpato-danubiano-pontic. Mai precis, după cucerirea Daciei, se va declanșa și în această nouă provincie romană un amplu proces de colonizare, dezvoltare economică și culturală, iar populația autohtonă supusă unei intense romanizări, aceasta reprezentând fundamentul formării limbii și poporului roman.
Cealaltă mare personalitate a istoriei noastre antice este Marcus Ulpius Traian, care aproape două decenii (98-117) a condus Imperiul Roman în calitate de “optimus princeps”. Și dacă Decebal a simbolizat dacismul, împăratul Traian a simbolizat romanitatea, în plan istoric considerat a fi săditorul latinității neamului românesc. Era hispanic la origine și fiul adoptiv al împăratului Nerva, născut la 18 septembrie 53. De mic este atras de viața militară, urcând toate treptele, de la simplu ofițer și ceva demnități publice și până la funcțiile de mare comandant și guvernator în Hispania, ulterior în Germania. Avea să fie chemat la Roma de către Domițian, îndeplinind alte magistraturi civile, după care în ianuarie 98 este proclamat împărat, devenind urmașul bătrânului Nerva, ajuns în incapacitatea de a gestiona cum se cuvine problemele de politică internă, dar mai ales externă ale marelui Imperiu Roman. Le va rezolva favorabil Traian care în bună înțelegere cu Senatul și înconjurat de oameni de încredere și pricepuți, va purcede la ample reforme pentru reorganizarea instituțională a imperiului, la înzestra-rea armatei și mărirea numărului de legiuni și trupe auxiliare. De asemenea, s-a preocupat în mod deosebit de dezvoltarea agriculturii și comerțului, a construit și modernizat drumuri și porturi, poduri, fortificații și edificii importante, forumuri, monumente și obiective administrative, sociale și culturale, ș.a.m.d. Printre acestea e bine să amintim și de drumul de pe malul drept al Dunării săpat în stâncă la Cazane, de podul de peste Dunăre de la Drobeta, construit de Apolodor din Damasc (103-105), Tropaeum Traiani (109) de la Adamclisi, după cum trebuie știut că tot din ordinul împăratului a fost ridicat Forumul și Columna Traiană (113) de la Roma, la fel, în cinstirea victoriilor sale asupra dacilor, etc.
Desigur, că printre preocupările sale de bază au fost războaiele de expansiune, prin cucerire înființând noi provincii: Dacia, Mesopotamia, Armenia, Asiria etc. Aici, referindu-ne la cele două războaie crâncene daco-romane (101-102 și 105-106), pornite din dorința de a desființa regatul dac și a-l alunga de acolo pe Decebal, recunoscut ca un neînduplecat dușman și adversar al Romei, împăratul Traian urmărea de fapt cucerirea Daciei pentru imensele ei bogății, într-un moment în care imperiul sau trecea și printr-o criză economică puternică. Iar pentru toată această perioadă de confruntări și războaie aprige există suficiente informații din surse arheologice, numismatice, epigrafice, dar și de la o serie de autori antici, precum Dio Cassius (Istoria Romana), Plinius cel Tânăr (Panegiricul) etc. Aici ne vom opri doar la cele ce pun în lumină personalitatea ilustrului împărat: organizator și militar desăvârșit, destoinic și înțelept, generous, dar sobru, cumpătat și cu virtuți morale alese, între care și o bunătate proverbială, astfel că la urcarea pe tron, noii împărați să fie salutați și îndemnați de către senatorii romani cu deviza:” Să fi mai fericit decât Augustus și mai bun decât Traian”. De asemenea, din informațiile autorilor antici mai reținem că în firea împăratului Traian nu există “nici urmă de perfidie sau violență, nu punea la suflet răutățile omenești, era modest și iubea dreptatea, împărțind-o celor fără vină”. După cum și mai popular era acesta în rândul soldaților, adeseori luptând alături de aceștia în războaie, cel mai elocvent exemplu fiind bătălia de la Tapae, unde și-a sfâșiat toga imperială să facă fese pentru răniți.
În fine, împăratul Traian cu realizările și calitățile sale deosebite, avea să cârmuiască cu mână de fier un imperiu întins în jurul și dincolo de bazinul Mării Mediterane răspândind pretutindeni “mugurii” civilizației romane, la fel și în provincia Dacia, unde reușise să învingă pe Decebal-un alt bărbat genial al lumii antice, viteaz și cu dragoste fierbinte pentru țara și poporul lui. Dar și marele împărat al Romei și întemeietor, cum spuneam, al Provinciei Dacia, pe care a încadrat-o în structurile lumii civilizate de la acele vremuri, va sfârși la vârsta de 64 de ani, la 13 august 117, după cum consemnează același istoric roman Dio Cassius, presupunându-se că ar fi fost o moarte prin otrăvire.
Așadar, împăratul Traian, care a adus multă glorie și prosperitate Romei și Imperiului Roman, a fost și va rămâne în istoria universală o remarcabilă personalitate, cinstită de altfel în antichitate și prin ridicarea de monumente, între care Columna de la Roma, monument unic prin măreția sa, imortalizând și glorificând faptele ilustrului commandant și conducător roman. În același timp, scenele de pe metropolele Columnei imortalizează și pe marele său invins Decebal, alături de luptătorii săi, jertfiți eroic pentru apărarea și libertatea neamului geto-dac. Și se poate conchide că la împlinirea celor peste 1910 ani de la cucerirea Daciei și integrarea acesteia în structurile de civilizație romană, evocarea personalității celor doi mari corifei ai antichității este mai mult decât necesară, dincolo de rivalități și confruntări armate, aceștia pot fi considerați a fi figurile mărețe care au pus temeliile neamului nostru neolatin, sămânța romanității și nașterii poporului român în spatiul carpato-danubiano-pontic. Din păcate, în perioada postdecembristă, istoria neamului românesc și educația patriotică, cu precădere în rândul generației tinere, se vede treaba că nu mai fac o preocupare deosebită din partea autorităților statului român,
Deși, cum spunea și marele nostru istoric Vasile Pârvan:”două popoare într-unul singur care sunem noi, cei de azi, sunem datori să ducem înainte flacăra, nu cenușa istoriei”.
Altfel spus, am ajuns așa de departe cu neglijarea dragostei de țară și respectului pentru eroii neamului, uitând atât de ușor sau dinadins că pământul acesta românesc este frământat cu sângele moșilor și strămoșilor noștri? Cu atât mai mult cu cât în aceste vremuri grele și imprevizibile pentru omenire, încă nu ne dăm seama că:”zeii sunt departe, sus, dușmanii lângă noi”? Deci, treziți-vî buni români, altfel pentru națiunea română va fi prea târziu. Și nu uitați că în numele apărării gliei străbune, poporul român a dat mereu dovadă mărețelor sale fapte și lecții de patriotism, iar urmașii trebuie să înțeleagă că și cei care își uită rădăcinile și nu- și mai cunosc trecutul, tradițiile, cultura, sensul spiritualității și demnității neamului, se condamnă singur, dispare, pierzându-și istoria și identitatea…
Prof. Vasile Irod
