Reflexii telepatice în urmarea Mântuitorului Isus Hristos (X)

271

Telepatic faptele din dragoste pentru plăcerea nimănui şi pentru toată lumea să nu faci rău: încă din dragoste către aproapele, care are trebuinţă de asta, poţi uneori a te lăsa de la lucrarea faptei cele bune, sau mai bine a muta fapta bună în alta mai bună, că cu aceasta fapta bună nu e stricată ci numai în alta mai bună mutată.

Fapta din afară, fără dragoste din înăuntru, este neroditoare, iar orice vei face din dragoste, măcar cât de mic şi de neînsemnat să se pară în ochii oamenilor, tot este numai rod. Că în cumpăna, dreptăţii lui Dumnezeu îndemnul către faptă apasă mai mult decât însăşi fapta. În urmarea Mântuitorului face mult, care are dragoste multă. Mult face, care face lucrul bun; şi face lucrul bine care caută mai mult la binele de obşte, decât la voia sa. Adeseori îndemnul faptelor noastre se pare a fi dragoste, când în adevăr nu e decât egoism şi carne goală; că firească aplecare, voia sa, nădejdea de răsplătire sau privirea la vreun interes împarte oarecare , sunt mai totdeauna amestecate în faptele noastre cele bune. În urmarea Mântuitorului, cel ce are adevărată şi deplină dragoste, nici într-un lucru nu se caută pe sine, ci unica dorinţă a lui este ca tot lucrul să se facă spre mărirea lui Dumnezeu! Nu pizmuieşte pe nimeni, pentru că nu caută plăceri pe seama sa. Bucuria sa nu o pune pentru sine, ci duhul său înălţându-se mai presus de toate bunătăţile, doreşte a fi fericit întru Mântuitorul Isus Hristos. Nu însuşeşte la nici o făptură vreun dar ci toate le reduce la Dumnezeu nedespărţite şi întregi aşa cum au venit de la Dătătorul a toate. Pentru dânsul Dumnezeu este începutul de unde curge tot binele şi sfârşitul unde află bucurie toţi sfinţii. O! în reflexele urmări Domnului Isus Hristos, de am avea o scânteioasă de adevărată dragoste, ne-am încredinţa că toate cele pământeşti sunt deşarte! Mai toate faptele oamenilor pornesc dintr-un principiu viciat, de aceea întreită poftă de care vorbeşte Sfântul Ioan (I-a; II 16) şi contra căreia viaţă creştină nu e decât o vecinică luptă. Iubirea de sine, atât de greu de învins, corupe adeseori faptele, în aparenţă chiar pe cele mai curate. Câte lucruri, câte milostiviri, câte pocăinţe, în care poate se încrede omul vor fi neroditoare pentru Cer! În urmare Mântuitorul nu e decât al celor ce-l iubesc. El e preţul dragostei, al dragostei fără margini şi fără măsură, care pe când toate trec, ea rămâne veşnică, zise sfântul Pavel, dragoste care singură face sfinţii, dragoste care este Dumnezeu însuşi (I, Ioan, IV, 16), pătrunde, stăpâneşte, transformă toate puterile sufletului meu, fii viaţă, singura mea viaţă în urmarea Mântuitorului pe drumul sau cărările mântuirii prin suferinţă cu răbdare. Omul ceea ce poate îndrepta în sine şi în alţii să sufere cu răbdare până când Dumnezeu va orândui altfel. Omule gândeşte-te că poate e mai de folos să fie aşa, pentru ca să fii cercat prin răbdare fără care meritele noastre n-au mult preţ. Cu toate acestea când întâmpini asemenea piedici se cade ţie să te rogi lui Dumnezeu, ca să fie voia lui şi să se mărească întru toate slugile sale: că numai el poate şi răul a-l întoarce spre bine. Învaţă a suferi cu răbdare greşalele şi slăbi inimile de orice fel ale altora, că vezi! Şi tu însuţi ai multe greşale ce trebuie să ţi le sufere alţii. De vreme ce nu poţi forma din tine pe bărbatul ce a-i voi, apoi cum ceri ca să prefaci pe altul după placul tău+ vrem ca alţii să nu aibă greşale, iar noi pe ale noastre nu vrem să le îndreptăm. Vrem ca alţii să fie mustraţi cu asprime, iar nouă să nu ni se facă vreo băgare de seamă. Nu ne place că altora se slobode frâu, iar noi petrecem în desfrânare. Cerem ca alţii să fie strânşi în chinga orânduielilor, iar slobozenia noastră să nu se mărginească cu un fir de păr. Iată cum se adevereşte, pentru că noi privim rar pe aproapele cu acelaşi ochi cu care ne vedem pe noi. Dacă toţi oamenii ar fi desăvârşiţi, atunci ce am mai avea să pătimim de la alţii pentru Dumnezeu ca să învăţăm a purta sarcina unul altuia, că nimeni nu este fără greşeală, nimeni fără sarcină, nimeni de-ajuns , nimeni destul de înţelept, pentru sine: ci se cade să ne purtăm unul pe altul, să ne mângâiem, să ne îndemnăm, să ne zidim. În urmarea divinului câtă tărie are cineva, se cunoaşte în ziua necazului (când are să pătimească de la slăbiciunea altora). Tu spui că nu vei putea suporta cutare sau cutare defect: puternic motiv de a te umili, căci Dumnezeu, care e perfecţiunea însăşi, le suportă şi încă mult mai mari. Ceea ce te face atât de simţitor, nu e râvna aproapelui, ci un amor-propriu, dificil, închipuit. Întoarce-ţi privirile asupra ta însuţi, şi vezi dacă fraţii tăi n-au nimic să sufere din parte-ţi? Adevărata pietate în urmarea Domnului nostru Isus Hristos e blândă şi răbdătoare pentru că ea luminează ce omul în adevăr. În reflexie el iartă şi păstrează pacea în lăuntrul sau iar în afară dragostea.

Va urma

Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here