Reflexii telepatice în urmarea Mântuitorului Isus Hristos (V)

187

În nemărginita faptelor cele fără orânduială, ori când omul pofteşte ceva, afară de orânduială şi îndată se tulbură întru sine. Săracul şi cel smerit cu duhul au întru sine izvor nesleit de pace.

Bărbatul care încă nu e mort desăvârşit poftelor sale, lesne este ispitit şi mai lesne biruit de cel mai mic lucru pământesc. Cel slab cu duhul şi robit cărnii, greu se poate slobozi din fiarele poftelor lumeşti. Pentru aceasta eşti trist când vrea să se înfrâneze, şi necăjit când cineva, îl împiedică de la împlinirea plăcerilor lui. Doar în reflexie telepatică după ce a dobândit ce a poftit îndată este bătut greu de cuget, pentru că a urmat poftei sale care nu l-a apropiat nimic de pacea ce o căuta. Aşadar, nu slujind ca un rob patimilor tale ci luptându-te împotriva lor ca un viteaz, afli adevărata pace a inimii. Aşa dar, nu este pace întru inima omului, nu este adevărata pace a inimii. Aşa dar, nu este pace întru inima omului trupesc, nu este întru cel ce o caută în lucrurile din afară: ci locuieşti în bărbatul evlavios şi duhovnicesc. Astfel, poftele cele fără orânduială apar în reflexiile urmării Mântuitorului Isus învăţătorul cu un jug greu care apasă pre fiii lui Adam, zice Eclasiastul, obosiţi neîncetat de faptele naturii conrupte. Dacă va cădea întristarea, turburarea, amărăciunea, mustrarea de cuget cuprind îndată sufletul lor. „Îngâmfat încă în adâncul nelegiuirii, neliniştit şi obosit de mine însumi zice Sf. Augustin istorisind neorânduielile tinereţii sale, mă duceam departe de tine Dumnezeul meu! Prin căi semănate de dureri sterpe”. Confes cartea II Cap.II. Pre om îl costă mai mult a se supune pornirilor sale de cât de a le învinge; şi dacă lupta contra patimilor e grea, o pace nespusă e fructul ei. Să chemăm deci pe Domnul şi în urmarea lui să nu ne temem de fuga de mândrie, şi de nădejdea deşartă. Căci cine nădăjduieşte spre oameni şi spre lucruri nădăjduieşte. Nu-ţi fie ruşine a sluji altora pentru dragostea lui Isus Domnul nostru, şi a trece de sărac în lumea aceasta. Nu te bizui în puterile tale, ci în Dumnezeu pune nădejdea ta. Fă ceea ce atârnă de la tine şi Dumnezeu va adăuga la a sa bună – voinţă. Nu te încrede în ştiinţa ta sau în isteţimea oricărui muritor, ci nădăjduieşte spre darul lui Dumnezeu care înalţă pe cei smeriţi şi nu te lăuda întru bogăţii, dacă le ai, nici în prieteni, că sunt puternici, ci în Dumnezeu care dă toată averea şi doreşte a se da încă şi pe sine pe deasupra. Nu te mândri întru mărimea sau frumuseţea trupului tău, că, iacă o mică boală îl poate strica şi deforma. Nu te îngâmfa că ai duh sau vreo îndemânare ca să nu cazi în ura lui Dumnezeu. În nădejdea deşartă, nu te socoti pe tine mai bun de cât alţii, ca nu cumva înaintea lui Dumnezeu care vede ce este în om, să fii mai rău decât alţii. Nu te lăuda pentru faptele tale cele bune, că judecăţile lui Dumnezeu sunt deosebite de ale oamenilor. Lui adeseori nu-i place ceea ce place oamenilor. Iar dacă cu adevărat ai ceva bun întru tine, socoteşte că alţii au şi mai bune ca să rămâi întru smerenie. Socotindu-te pe tine mai prejos decât alţii nu pierzi nimic, pierzi însă foarte mult crezându-te pe tine mai presus măcar cu unul. În reflexiile telepatice ale urmării Mântuitorului, unde este smerenie, acolo e şi pace, iar în inima mândrului, mânie, aceasta considerând slăbiciunea omului, nestatornică vieţii sale, suferinţele de care este înconjurat din toate părţile, întunecimile minţii sale, nesiguranţa voinţei pornită spre rău din tinereţele sale, e de mirare ca o singură mişcare de mândrie să poată a se înălţa în a o contura atât de nenorocită. Şi cu toate acestea, mândria şi nădejdea deşartă e fondul chiar al naturii noastre degradate. (Va urma) Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here