Reflecţii teologice – Viața liturgică în condiţii de normalitate şi de anormalitate!

712

Pentru că astăzi îmi susţin două teze de licenţă, în teologie şi în drept, consider că în societatea controversată şi plină de paradoxuri a zilelor noastre, Dumnezeu îngăduie o criză sanitară şi morală, care vine intempestiv și, mai mult „expiră” fiorul rece al morții. Desigur, întrebarea legitimă care se naște ar fi: de ce îngăduie Dumnezeu acestea? Nu El este un Dumnezeu al iubirii, al vieții, care nu dorește moartea, mai ales a omului zilelor noastre, bolnav de aviditatea trivală a eului personal? Răspunsul poate părea și el la fel de paradoxal: Pentru că era nevoie! Lumea se află într-un abis existențial. Este nevoie de un moment al deșteptării, al trezirii, care de fapt, a însemnat un moment al învierii noastre, al învierii simțămintelor noastre, al dorului după Dumnezeu- momentul învierii existenței noastre duhovnicești. De aceea, perioada aceasta poate fi caracterizată ca fiind a Învierii. Sfântul Paisie Aghioritul susținea că Dumnezeu poate mântui lumea de la un capăt la celălalt, dar astfel nu ar mai putea oferi omului posibilitatea probării libertății cu care l-a înzestrat. Acum, când pandemia s-a mai temperat, în sufletele oamenilor și-au făcut loc o serie de trairi și sentimente, sentimente de inutilitate sau de lipsă de sens și vlagă, care, rând pe rând se acentuează și aruncă omul într-un univers al tristeții, ce pare ca înghite ușor-ușor întreaga lume. Sfinții Părinți ne vorbesc adesea despre acest sentiment al tristeții, dar ne vorbesc din perspectiva unei tristeți „mântuitoare și bună”, tristețe care vine ca urmare firească a conștientizării păcatului. Această tristețe de care am amintit anterior duce la o „părere de rău pentru clipele din viață în care am slujit patimilor și produce în sufletul râvnitor, acea stare de „doliu spiritual”, de „străpungere a inimii” și pocăință; dă naștere „plânsului de bucurie făcător” și izvorăște în „lacrimile pururea curgătoare și de mântuire aducătoare”1. Din păcate, lumea de astăzi nu este cuprinsă de această tristețe, ci este cuprinsă de tristețea „păcătoasă și rea”, tristețe care nu face altceva decât să-l arunce pe om în noianul deznădejdii și al disperării. Sfântul Maxim Mărturisitorul identifică câteva potențiale cauze ale acestei tristeți ce a cuprins omul contemporan, precum iubirea exagerată pe care omul o arată pentru sine, iubire prin care noi oamenii încercăm să ne producem cât mai multe plăceri egoiste și personale, care de multe ori aduc cu sine un sentiment de frustrare pentru că nu întodeauna nivelul de trai se ridică la înălțimea acestor dorințe. Datorită acestei frustrări omul simte că este incapabil să-și îndeplinească aceste dorințe și cade în prăpastia tristeții, deznădejdii și a frustrării. Tot Sfinții Părinți sunt cei ce ne oferă mijloacele prin care ne putem împotrivi acestui duh pierzător și viclean, iar sfaturile lor au fost liman de odihnă și și-au arătat eficacitatea cu atât mai mult în perioada aceasta a pandemiei. Cei credincioși au trecut mai ușor prin această perioadă, ieșind din ea mai întăriți și mai căliți duhovnicește. Ei au făcut din casa lor un colț de rai, un loc al rugăciunii permanente și un loc de afirmare al virtuților creștine. Credința în pronia divină și convingerea că El există și lucrează spre binele nostru, au mângâiat pe credincioși și au făcut pe acestia încrezători că Dumnezeu nu ne părăseste în aceste clipe de cumpănă, ci din contră El veghează la cârma vieții noastre. El ne este Mamă și Tată, Cel căruia îi destăinuim cele mai ascunse gânduri ale noastre, Cel ce până la urmă este Tămăduitor și Doctor al sufletelor și trupurilor noastre. Pe Acesta Îl chemăm și Acestuia ne rugăm, folosind astfel cea mai puternică armă împotriva tristeții adică rugăciunea. Toate aceste momente de grea încercare manifestată atât în plan personal cât și în plan colectiv, au fost pentru creștini momente prielnice de a medita la efemeritatea vieții pămîntești și la faptul că aceasta se află în mâna lui Dumenzeu pentru că spune Scriptura: „Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele.” (Înțelep. Sol. 3, 1). Astfel, pentru mulți această pandemie a fost prilej de deșteptare, prilej de a simți nevoia unui părinte duhovnicesc care să-i călăuzească și să-i îndrume, dând naștere în ei de nevoia unei spovedanii eliberatoare și mântuitoare, chiar dacă această spovedanie a fost mai greu de făcut decât în condițiile cu care fuseserăm obișnuiți. Tododată, la îndemnul Bisericii mulți creștini „au înmulțit și și-au împropiat modele de viață creștină autentică, pe care le-au deprins din lectură duhovnicească tot mai bogată, la care Biserica ne-a chemat în aceste vremuri tulburate și frământate. Noi oamenii vedem aceste întâmplări ca pe niște nenorociri ce se abat asupra neamului omenesc, iar măsurile luate ca pe niște schimbări imense ce ne afectează viața, ele nu sunt decât părți ale planului divin, pentru că ceea ce ne schimbă cu adevărat viața este întâlnirea cu Hristos. Chiar dacă unii dintre noi considerăm că în acest răstimp viața noastră a stagnat sau că am pierdut timpul, timpul acesta nu este pierdut,ci este un timp câștigat, un timp în care Dumnezeu ne-a oprit puțin din activitățile noastre zilnice și ne-a dat „liber” pentru a ne ruga. Trebuie să înțelegem sensul pedagogic al acestor evenimente, fiindcă cu siguranță Dumnezeu asta a dorit, ca noi să învățăm o lecție, să ne întoarcem fața spre El și să cercetăm mai cu deamănuntul sufletul nostru. Așadar, viața liturgică în lumea de astăzi este una extrem de dinamică şi complexă, chiar dacă restricțiile pe care guvernele lumii le-au impus în pandemie şi au fost unele cu care lumea nu s-a mai confruntat în ultimul secol, Biserica a reușit să rămână un liman la care credincioșii au alergat în cele mai grele momente. Îngrădirea acesului în lăcașurile de închinare a făcut ca fiecare creștin să-și transforme casa în Biserică, să-și schimbe viața, iar unii dintre ei să trăiască cu adevărat o viață creștină autentică. De asemenea, nu trebuie sa deznădăjduim ci trebuie să căutăm permanent mijloace pentru a rămâne într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu pentru că doar așa vom trece nevătămați. Sub grija permanentă a lui Dumnezeu nimic rău nu ni se poate întâmpla, ci trebuie doar să avem răbdare iar după un anume timp când Dumnezeu ne va fi încercat îndeajuns de mult, vom vedea iarăși zilele de bucurie, prăznuind împreună dragostea și nădejdea noastră în Mântuitorul Iisus.
Valentin Daniel CORNESCU, licenţiat Facult. de Teologie Ortodoxă şi Facult. de Drept Craiova

1. https://doxologia.ro/pandemia-nevoia-omului-de-spiritualitate, 15.09.2021, ora 19.50.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here