Teodosie cel Mare (numele roman fiind Flavius Theodosius) s-a născut pe 11 ianuarie 347 la Cauca în nord-vestul provinciei romane Hispania (azi Coca, în Spania). Era fiul generalului Flavius Theodosius cel Bătrân, mama sa numindu-se Thermantia, iar, ambii săi părinți erau creștini ortodocși( ). S-a căsătorit cu Aelia Flacilla, de la care a avut doi fii, Arcadie și Honorius (urmașii săi la tron), și o fiică, Pulcheria. Soția sa, Aelia Flacilla (cunoscută și ca Placilla sau Plachilla), este prăznuită ca sfântă pe data de 14 septembrie. Atât Aelia, cât și fiica sa Pulcheria au murit în anul în 385. Mai târziu, Teodosiu s-a căsătorit cu Galla, fiica împăratului Valentinian I, cu care a avut o fiică, Galla Placidia, viitoarea mamă a împăratului Valentinian al III-lea. Mergând pe urmele tatălui său, Teodosie îmbrățișează și el cariera militară, ajungând la demnitatea de dux în provincia Moesia superioară în anul 374, după ce se distinsese în bătăliile purtate împotriva sarmaților la Dunărea de Jos( ). La scurt timp însă, datorită faptului că tatăl său (generalul roman Flavius Theodosius cel Bătrân) căzuse în dizgrație și fusese executat la ordinul împăratului Valentinian I, Teodosie s-a retras la moșiile sale în Spania (în 376), aparent temându-se de persecuțiile împăratului din cauza legăturilor sale de familie. Dar, reputația sa din domeniul militar nu a fost uitată, și după moartea lui Valentinian I, urmașii acestuia, co-împărații Valentinian al II-lea și Grațian, l-au rechemat pe Teodosie, încredințându-i comanda unei noi campanii împotriva sarmaților. După o serie de victorii, Teodosie a câștigat rangul de magister militum per Illyricum, iar în anul 378 împăratul Grațian l-a desemnat drept co-împărat (Augustus) pentru partea de răsărit a imperiului roman, după ce fostul co-împărat Valens fusese ucis de către goți în bătălia de la Adrianopol. Drept urmare nu era permisă decât existenţa Bisericii Catolice, dar, prin decretul lui Teodosie din 28 februarie 380, se adăugă termenului catolicus, care însemna universal, adică Biserica universală, spre deosebire de secte aşa cum precizase pentru prima oară Sfântul Ignatie al Antiohiei, şi semnificaţia de ortodox, drept credincios ( ).
Cu siguranţă că aceste măsuri nu au fost puse în practică cu stricteţe, dar ne dau indicaţii precise cu privire la orientarea politică a Statului, garant de acum al Ortodoxiei. La această legislaţie trebuie amintitasi preocuparea pentru conduita preoţilor, a clerului în general, tradusă prin numeroase exigente de ordin moral: adulterul şi homosexualitatea fiind sever pedepsite. După moartea lui Gratian în 383, uzurpatorul Maxim era convins că Imperiul i-a fost dat de Dumnezeu, interesându-se de problemele Bisericii şi condamnându-l pe Valentinian pentru politica sa de favorizare a arianismului, persecuta pe manihei. În 384, tribunalul imperial pe care-l prezida, confirma condamnarea la moarte a lui Priscilian, un episcop spaniol pe care un sinod local ţinut la Bordeaux îl declarase maniheu, fapt care a suscitat oprobiul a numeroşi episcopi printre care Martin de Tours şi totodată începutul unei schisme în rândul episcopatului din Galia. El va fi considerat de discipolii săi drept martir. Această mişcare declanşată de omorârea lui Priscilian va dura până în sec. V-VI ( ).
Pentru această perioadă, nu pot fi uitate lucrările Sinodului al II-lea ecumenic ţinute la Constantinopol în primăvara anului 381. Tema acestui sinod a fost erezia lui Macedonie, cunoscută sub numele de erezia pnevmatomaha, deoarece era împotriva dumnezeirii Sfântului Duh ( ). Acest Macedonie făcea din Sfântul Duh o creatură, o persoană mai mică decât Tatăl şi Fiul. Erezia sa a fost combatutasi s-a hotărât că Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu ele şi prin urmare i se cuvine aceeaşi cinstire. S-au redactat acum şi ultimele 5 articole ale Crezului, confirmându-se totodată valabilitatea hotărârilor Sinodului de la Niceea. Garanţi pentru toate acestea au fost numiţi: Nectarie, episcopul Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars, la car s-a alăturat chiar şi episcopul Tomisului, Gherontie. Prezenţa să ne arată prestigiul de care se bucura Biserica pe care o reprezenta, păstrătoare a credinţei adevărate. La Sinodul al II-lea s-au luat de asemenea importante hotărâri în privinţa organizării bisericeşti. Astfel, în privinţa comunităţilor bisericeşti din provincii, acestea urmau să fie grupate în unităţi mai mari corespunzătoare diocezelor laice. La Niceea se hotărâse deja că episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) să aibă autoritate asupra episcopilor din eparhia (provincia) să. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate asupra celorlalţi mitropoliţi. De această hotărâre profita mitropoliţii din Antiohia, care îşi exercită autoritatea asupra diocezei Orientului, de Alexandria asupra Egiptului şi Nubiei, Cezareea Capadociei asupra diocezei Pontului, de Efes asupra diocezei Asia, de Heracleea asupra diocezei Traciei ( ). Prin cel de-al treilea canon, Sinodul al II-lea Ecumenic a hotărât că episcopul de Constantinopol să poarte numele de patriarh şi să fie în rang “primul după episcopul Romei”, deoarece Constantinopolul era nouă Romă. Observăm că în justificarea rangului episcopului de Constantinopol se ţinea seama de faptul că el era capitala Imperiului. Ridicarea în rang a episcopului de Constantinopol a nemulţumit pe ceilalţi episcopi din centre apostolice precum: Roma, Antiohia, Alexandria. Papa Damasus nu a recunoscut aceste hotărâri ale canonului al III-lea, convocând chiar un sinod la Roma, la care a invitat şi episcopi din Orient, dar aceştia nu au venit, ei participând la un alt sinod local organizat de Teodosie I la Constantinopol. La Roma nu au fost trimişi decât nişte observatori, iar papa Damasus împreună cu Ambrozie al Mediolanului au suportat cu greu acest afront. Se pare că Teodosie a dat un ordin prin care urma să se alcătuiască ordinea de întâietate pentru toate scaunele mitropolitane din Imperiu, luând naştere astfel prima Notiţia episcopatum ( ). Va urma)
Valentin Daniel CORNESCU, licenţiat Facult. de Teologie Ortodoxă şi Facult. de Drept Craiova Craiova
