De această dată, supun atenţiei fapte şi evenimente din viaţa Împăratului Teodosie cel Mare, pornind de la faptul că pe plan extern, prin luptele pe care le-a purtat, a avut o strânsă legătură cu teritoriul ţării noastre din zona Dobrogei. Astfel, el este confruntat cu problema gotică şi în acest sens, încearcă să reorganizeze armata, lucru deosebit de dificil din cauza numărului mare de barbari instalaţi pe teritoriul Imperiului. În aceste condiţii, din Sirmium împăratul porneşte spre Tesalonic, unde va rămâne mai multă vreme. Pe drumul spre Tesalonic, el a încercat să câştige bunăvoinţa goţilor, atât a celor din interiorul Imperiului, cât şi a celor din afara lui, fiindcă unora le-a trimis cadouri, iar altora bani în aur.(1)
Asemenea «atenţii» au fost descoperite şi pe teritoriul ţării noastre, ele constând în monede de aur, dar mai ales în lingouri. Cele de la Crasna şi Feldioara au legătură cu aceste evenimente de la începutul domniei lui Teodosie. În afara acestui procedeu, Teodosie a apelat şi la luptă armată. Trupele sale sunt trimise în Moesia şi Tracia, obţinând în iulie 379 o victorie importantă împotriva goţilor. Tot acum sunt alungaţi dincolo de Balcani alanii şi hunii. Beneficiind de ajutorul lui Gratian, care-i trimite trupe conduse de generali vestiţi precum Bauto şi Arbogastes, Teodosie reuşeşte să anihileze pericolul gotic, intrând triumfător în Constantinopol. La rândul lor ostrogoţii vor pleca în Occident, de unde se vor reîntoarce, fiind şi ei învinşi de comandantul Traciei.(2)
Atanarich ameninţat de huni, va cere azil în Imperiu, fiind primit cu onoruri la Constantinopol în ianuarie 381. Prea obosiţi după atâtea lupte, goţii cer pace, încheiată la 3 octombrie 382, în baza căreia ei deveneau «foederati» (aliaţi) ai Imperiului şi primeau pământuri în zona dintre Dunăre şi Balcani. Spre deosebire de tratatele de pace anterioare, cel din 382 a fost discutat de goţi de pe poziţia unora care se aflau deja în interiorul Imperiului, cerând să fie colonizaţi, să fie autonomi şi să fie scutiţi de impozite. Ei acceptau să fie angajaţi în armată, unii ajungând chiar să ocupe funcţii importante, situaţie ce va crea unele dificultăţi politice şi militare.(3)
Între regiunile dintre Dunăre şi Munţii Haemus (Balcani), am văzut că au fost colonizaţi goţi în calitate de aliaţi ai Imperiului. În acest spaţiu trebuie inclusă şi Dobrogea, despre prezenţa goţilor, aici, găsind câteva amănunte la istoricul păgân Zosimus. Chiar dacă a trăit pe vremea lui Teodosie al II-lea, acest istoric a putut culege unele informaţii despre epoca nu prea îndepărtată a lui Teodosie al II-lea. Astfel, el spune că goţii aveau un tratament privilegiat, dar se manifestau abuziv cu populaţia locală din Dobrogea. În plus, comportamentul lor nu era de adevăraţi aliaţi ai Imperiului, ci, manifestau dispreţ faţă de armata romană şi comandanţii ei. Goţii se dedau adesea la jafuri, prădând localităţile pe care în mod normal trebuiau să le apere. Zosimus mai aminteşte şi despre o revoltă a şefului garnizoanei romane de le Tomis, pe nume Gherontius, care va reuşi «să elibereze Scythia de pericolele ce o ameninţau», învingând «cu vitejie şi curaj» pe barbarii care se ridicaseră împotriva ei. De teama goţilor, Teodosie I va fi pe punctul să-l pedepsească pe Gherontius, scăpat în ultima clipă de eunuci, cărora a trebuit să le împartă averea personală. Episodul este relevant şi revelator pentru starea de spirit în care trăiau locuitorii provinciei Scythia sau ai altor provincii în care se găseau goţi, amintind, totodată, si despre existenţa unei biserici la Tomis cu drept de azil, în care se refugiaseră barbarii urmăriţi de Gherontius.(4)
Pacea din 382 a fost de scurtă durată, deoarece barbarii nu erau oameni care să stea prea mult într-un loc, astfel încât conflictul cu goţii a continuat în iarna anilor 384 – 385 şi 385 -386. În aceşti ani, Imperiul nu a reuşit să împiedice atacul unor barbari împotriva cetăţii Halmyris, de pe malul lacului Razelm. Cu toate acestea, în toamna anului 386 armatele romane obţin o victorie importantă împotriva unui grup însemnat de ostrogoţi, refugiaţi din stepele de sud ale Rusiei sub conducerea lui Odoteus, ajunşi în această zonă din cauza presiunii hunice. Ostrogoţii cer şi ei azil în Imperiu, dar bizantinii îi refuză, având deja experienţa tristă cu ceilalţi. Victoria din 386 a contribuit mult la ridicarea prestigiului romanilor în faţa barbarilor, împăratul ridicând în amintirea acestui eveniment o columnă în cartierul Taurus din Constantinopol (înaltă de 42 m.).
În Occident, Gratian este ucis la Lugdunum, Teodosie fiind nevoit să-l recunoască pe Maximus drept conducător în regiunile de dincolo de Alpi; Italia şi Africa rămân mai departe lui Valentinian al II-lea (375-392), patronat de mama sa Iustina. Profitând de nemulţumirea populaţiei faţă de măsurile de încurajare a arianismului, luate de Iustina, Maximus trece în Italia, Valentinian al II-lea şi mama sa fiind obligaţi să se refugieze la Tesalonic şi să ceară ajutorul lui Teodosie. Sora lui Valentinian al II-lea devine soţia lui Teodosie, căruia îi dăruieşte o fiică pe Galla Placidia. În urma contraofensivei declanşate în 388 de Teodosie, Maximus este înfrânt şi omorât, iar Valentinian repus în scaun. Până la urmă, Valentinian este şi el asasinat în 392 de către Arbogastes, un franc numit de Teodosie «magister millitum». Locul rămas liber în Occident, este luat de către un funcţionar al Curţii, Eugenius, înfrânt la rândul său de Teodosie în bătălia de la Aquileea, armata imperială fiind formată în bună parte din goţi, alani, huni şi iberi din Caucaz, iar printre ofiţerii săi, îi aveau pe Gainas, Alaric, Stilichon, care vor juca un rol important în cursul anilor următori. După această victorie Teodosie rămâne singur împărat peste tot Imperiul.(5) (Va urma).
Valentin Daniel CORNESCU, licenţiat Facult. de Teologie Ortodoxă şi Facult. de Drept Craiova
1. Euseviu Popovici, Istoria bisericii universale si statistica bisericeasca, traducere de Mitropolitul Atanasie Mironescu, ediția II, București, 1928, p. 85.
2. Pr. Adrian Gabor, op. cit., p. 85
3. Nicolae Ciudin si Aurelia, Personalitati istorice, Editura Helios, Iași, 2000, p. 125.
4 Edward Gibbon, op. cit., p. 65
5 Pr. Adrian Gabor, op. cit., p. 85
