Vineri, 5 iulie, ca în fiecare an, îl prăznuim pe Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (în greacă Αθανάσιος ο Αθωνίτης), numit şi Atanasie din Trapezunt, (920 – 1003), un călugăr bizantin care a fondat comunitatea monahală de pe Muntele Athos, devenit în timp, cel mai mare centru al monahismului ortodox răsăritean. Este considerat cel vrednic de laudele celor fără de moarte, pentru că l-au odrăslit părinţii lui care erau de neam bun şi binecredincioşi, numele pruncului din botez fiind Avramie, însă, rămânând din fragedă pruncie orfan de părinţi, l-a luat o călugăriţă oarecare din cele de neam bun şi l-a hrănit, pentru că, deşi era mic, se arăta înţelept în toate şi din copilărie se deprindea la viaţa monahicească! Şi, văzând pe monahia care-l creştea petrecând în rugăciuni şi în postiri, se sârguia şi el să-i urmeze ei, pe cât era cu putinţă, postind şi făcând rugăciuni. Apoi, dat fiind la învăţătura gramaticii, sporea mai mult decât cei de o vârstă cu el şi crescând cu trupul şi cu înţelegerea, a trecut vârsta pruncească, dar, călugăriţa care i-a fost lui în loc de maică s-a dus la Domnul, aşa că, rămânând orfan a doua oară, plângea ca după maica sa cea adevărată şi dorea ca să meargă în Bizanţ pentru căutarea înţelepciunii cărţilor. În vremea aceea, împărăţind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească şi văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul şi cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanţ şi l-a încredinţat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învăţătura filosofiei, constatându-se că în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca şi dascălul! La un moment dat, tânărul Avramie, deşi trăia în casă bogată şi îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugăriţa care-l hrănise pe el. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci îşi împlinea nevoia foamei sale cu verdeţuri nefierte şi cu poame. Pentru că era atât de treaz, încât, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă şi-şi spăla faţa sa în el adeseori, când dormita, ca să nu se îngreuieze de somn, iar, în acest fel se chinuia, omorându-şi trupul şi robindu-l pe el duhului sfânt. Şi, văzând Avramie Muntele Athonului, i-a plăcut foarte mult şi se gândea să se sălăşluiască în el, ca să slujească lui Dumnezeu în rânduiala monahicească. Şi vieţuind Cuviosul Atanasie în Muntele Athonului, ca să dea mulţumire lui Hristos şi Preacuratei Sale Maici, după o viaţă trăită în deplin monahism, se spune că într-o noapte, pe când toţi dormeau în mănăstire şi numai cuviosul părinte era la rugăciune, priveghind în chilia sa, un ucigaş a venit la el, ca şi cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ţinea sabia trasă. Şi a bătut în uşă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, părinte”, iar, monahul l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine eşti tu?”, şi a deschis uşa puţin. Iar ucigaşul, temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe 
ucigaşul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile şi sabia i-a căzut la pământ, iar el însuşi zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui, cu faţa în jos, ca un mort. Iar, cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat şi s-a spăimântat. Deci, a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea, iar, acela, abia venindu-şi în fire, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine, ucigaşul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta şi-mi lasă păgânătatea inimii mele!”. În cele din urmă, părintele, aprinzând lumânarea şi văzând la pământ sabia ascuţită ca briciul şi înţelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ţi gura, ascunde fapta şi să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut! Deci, vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ţi ierte greşeala ta”! Se mai spune că după sfârşitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, până ce s-au adunat părinţii de pe la toate mănăstirile Sfântului Munte, ca să-i facă cinstita îngropare, iar sfântul său trup nu s-a schimbat, nici nu a curs, nici nu s-a înnegrit, ci faţa lui era ca a unui om viu ce doarme; nici nu mirosea, cum miros morţii. Apoi, când îi făceau cântarea deasupra gropii, din rana care era la picior a curs sânge mai presus de fire, pentru că nu s-a văzut vreodată curgând sânge de la un om mort de trei zile! Acest lucru văzându-l stareţii cei cinstiţi, au strâns în basmalele lor sângele şi se ungeau cu el ca şi cu o mare sfinţenie spre binecuvântare, după care au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie. Multe minuni se săvârşeau la mormântul sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni şi se tămăduiau multe feluri de boli ale celor ce veneau cu credinţă şi se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Este timpul să sfârşim cuvântul cel adunat pe scurt din viaţa Cuviosului Atanasie Atonitul, invocând Troparul său: ,,De viaţa ta cea în trup s-au minunat cetele îngereşti, cum, cu trupul, la luptele cele nevăzute ai ieşit, pururea mărite şi ai rănit cetele demonice. Pentru care, Sfinte Atanasie, Hristos ţi-a răsplătit cu bogate daruri. Drept aceea, părinte, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre”!
Preot Antonie FĂINIŞI, Parohia Strâmba-Jiu, Gorj
