1. Textul de plăcere
În orizontul meu critic selectiv, hermeneutic, a intrat în 2019 opera poetică şi lirică a scriitorului complex şi complet Petru Istrate – de mirare pentru oricare – încă necotat conform propriei sale valori literare (şi mai ales transliterare).
Odată cu promovarea noii paradigme transmoderniste, estetica recuperării a trebuit / şi va mai fi necesar / a-şi extinde mereu grilele de interpretare şi de judecare arhitextuală, ficţională şi dicţională.
Dacă te consideri istoriocritic serios, – vorba magistrului de excepţională ştiinţificitate Marin Mincu – nu-ţi poţi permite „a-l declara” ca necompetitiv pe acest Petru Istrate din „Poezii”-le tipărite de Aurel Ştefanachi şi Valeriu Stancu la prestigioasa editură realmente democratizată, TipoMoldova, din Iaşii Junimei şi ai „Convorbirilor literare”.
Am fost constant, cumva autosacrifical, adeptul unei abordări neprefăcute a unei opere poetice şi mai ales a uneia metapoetice, cea de-a doua exact în sensul celor edictate de Al. Husar (în „Metapoetica” sa monumentală: tehnosferă, noosferă, poesferă). Am reconotat ideea postmodernistă a lui Roland Barthes referitoare la textul de plăcere care-i dăruie cititorului desfătarea la care rar mai speră, dar uneori pe neaşteptate i se dă pe tavă / în loc de capul lui Ioan Botezătorul ori de jăraticul supranatural din romanul de ucenicie al lui „Harap-Alb”, o capodoperă incontestabilă din toate punctele şi unghiurile de vedere, perspectivele şi transversaliile aplicate minuţios (à la Vianu ori Marino – n.m.).
Am mai cronicărit încă două cărţi de bună poezie aparţinând tot lui Petru Istrate din care şi despre care am şi publicat câteva texte prin „Antemeridian&Postmeridian”, prin „Gorjeanul”, prin „Caietele Columna”, prin „Miracol de Brădiceni” etc.
Cum orice afirmaţie trebuie convingător argumentată să demarez, ex abrupto, această a doua secţiune a eseostudiului meu.
2. Ştiinţa de carte
Poetul Petru Istrate ştie să construiască/ să ţese/ să împletească artistic un tablou în care recurge dezinvolt, credibil pe de-a-ntregul, la alegorie, comparaţie, metaforă, personificare. De ce-o face tradiţionalistmodernist? – i-ar reproşa unii condeieri de azi care însăilează nişte comentarii anoste şi inculte până şi în reviste de mâna a doua din România (ori de-a treia, de-a patra etc. – n.m.).
Întrebarea-mi retorică merită un răspuns pe măsură (adică în echilibru ortonoosic – n.m.): o asemenea poezie îşi extrage substanţa din Dante şi Eminescu, din Shakespeare şi Bacovia, din Dimitrie Cantemir şi Paul Valéry, din Dosoftei şi Lucian Blaga, din Anton Pann şi Nichita Stănescu, din Ioan Budai Deleanu şi Marin Sorescu, din Dimitrie Bolintineanu şi… Mircea Cărtărescu. O asemenea filozofie a poeziei se trage din mantaua lui Ion Heliade Rădulescu şi a lui Umberto Eco.
Cum altfel să reconsiderăm câteva afirmaţii „categoriale”, culese din antologia găzduită în 2016 de Editura TipoMoldova? Le disloc din context, ca să le reaşez într-o paradigmă întemeietoare de alt mod creator:
– „citind în ochii-ţi scrisul, eu vin de-aşa departe/ şi nasc atât de aproape în nou-ţi adevăr.”;
– „iubesc mai mult cuvintele pioase/ din versurile tale, pastorale”;
– „se duce-o strofă, din viaţa noastră/ şi rima se termină fără rost / tot n-am putut din simfonia-albastră/ să prindem tot sublimul care-a fost”;
– „sunet înlăcrimat s-aleargă prin vine/ ecou regăsit de pământuri virgine”
– „zvon de cuvinte rumori de silabe/ ”;
– „colecţiei strânse din câte substanţe/ dau eului nostru umane prestanţe” ş.a.m.d.
Aspectul esenţial îl relevă poetul prin imaginea-emblemă a meşterului faur, care şi-a „revărsat splendorile-n afară/ din filigran bătut cu fire pure”. Sugestia reînvie arghezianismul şi bacovianismul într-o admirabilă, muzicală, epurată, dezartificializată transsinteză. Dar dincolo de orice inevitabilă influenţă, reminiscenţă culturală, Petru Istrate reuşeşte să fie el însuşi, cu o voce unică, originală, cu un timbru propriu, rezonant la stilul merii poezii europene (vezi poeme precum „O stea”, „Binecuvântez”, „Am ales la întâmplare”, „Sublimi zăpezi”, „De zeci de ori” etc.).
Poetul ştie carte, a învăţat să-şi nuanţeze tehnica cenzurii, apelând chiar şi la celebra tmeză barthesiană, cultivă ars poetica cu o desăvârşită naturaleţe, ritmul, rima, versul curg heraclitic, melodios, simfonic ca să creeze peisaje interioare, compoziţii cu-o impetuoasă luciditate şi autoironică ludicitate. Ilustrative în această direcţie sunt artele poetice, exemplare, exclam instantaneu: „De zeci de ori”, „În curând”, „Într-un iulie”, unde poetul recurge, cu o lejeritate de maestru, la rima rară, la oximoron („albastru e culoarea înaltului-profund”) la strofa jucăuşă-veselă (în „Tardiva seară”), la recondiţionări ale unor ecouri din Labiş („Să mă ierţi”), din Topârceanu („O stea”), din Păunescu („Nu te mişca iubito”), din Doinaş („Prin joc”) ş.a.m.d. Dar să nu fiu greşit înţeles: aceste semnalări ale mele nu vizează ceva inoportun, nu învinovăţeşte pe autor că nu-i posesor al unei identităţi indiscutabile. Departe de mine acest gând pervers ori subversiv.
3. Poezia-viaţă, Poezia-artă
Aşadar Petru Istrate se autocaracterizează donquijotesc, ulisean, newyorkez, mozartian, peloponeziac, saharian. Se reportează fără preget la o „muzică de Grieg”, la „răstălmăcire de orgă”, la parnasianism, la „ore tulburătoare de sublim şi extaz”, la „aerul încins de bice furioase”, la un „Latium” nostalgizat peremptoriu, la Camelotul Regelui Arthur, la Marte şi Venus, la un „sigiliu întruchipat în miere” şi deschis „în fructul cel adult”, la Troia, Sodoma şi Gomora, ca „antimodele” de cetăţi ale dezastrului şi păcatului, la „Cântarea Niebelungilor” şi la Hagen cel monstruos, la Adam, la Wagner şi la Lucifer, la Styx şi Sfinx, la Casablanca şi Paloma Blanca, la nişte mări ca Barentz ori Kava, la capul Horn ş.a.m.d. Astfel că poetul arată că şi-a însuşit un vocabular fastuos de o imaginaritate spaţiotemporală lingvistică şi modulară, şi acum zăbovesc asupra unor definiţii ale poeziei, ale meseriei de a jongla, fără a da senzaţia de stagnare, cu noua particulă elementară, poetonul (care ar fi – ne încredinţează, înr-un „text-manifest” al himerismului, Vasile Boghiu – „deopotrivă element vizual şi efect”, care ar avea (ori chiar are) o dublă natură: aceasta ar putea fi recunoscută în două zone distincte: în poezia-viaţă şi în poezia-artă (adică mai precis în viaţa reală şi în limbajul poetiza(n)); în poezia-viaţă, poetonii sunt atraşi de inimă şi suflet, de unde sunt trimişi în cortex, în timp ce în poezia-artă (generată adică de limbaj) poetonii sunt atraşi de cortex şi trimişi apoi la inimă.
V-aţi dumirit de unii singuri, dacă vă duce abilitatea de a şi cugeta măcar din când în când cu… propriul cap, independent şi autoreferenţial. Poezia lui Petru Istrate se circumscrie acestei noi poietici lansate revoluţionar de Vasile Baghiu la anul de graţie 1999 (în revista „Mozaicul”, nr. 3, n.m.). Un relector deştept poate detecta în poeziile lui Petru Istrate caracteristicile principale poetoniene şi în baza legilor care le guvernează mişcarea produc un efect de poezie care este un raport al triadei: mărimea poetonului, contextul traiectoriei, gradul de receptare, cu gradul de agresiune a mediului. Unitatea de măsură a efectului de poezie, unul specific şi la Petru Istrate, este tot ALTERUL, adică personajul misterios, din spatele fiecărui scenariu (re)iniţiatic în tainele secrete ale poeziei, Himerus Alter. Acest Himeras Alter practică în viziunea autorului meu pus sub lupa unei transvaluări poate chiar definitive de articolul de faţă, simultan o poezie empirică (în care predominant e semnificatul – n.m.) şi o poezie ermetică (în care desigur predominant e semnificantul – n.m.). Am putea deduce din toate cele afirmate până acum că poezia-viaţă are şi valoare în sine, prin faptul că mulţi oameni se mulţumesc cu ea şi rămân la nivelul pe care îl menţine, dar ea presupune şi o etapă obligatorie în procesul (să-l numim astfel) de elaborare a poeziei-artă. Nici un poet, din nici o epocă, nu a reuşit să scrie poezie doar pe seama limbajului, cum, de pildă, a afirmat cu un prilej oarecare, domnul Nicolae Manolescu. De ce-ar fi făcut excepţie tocmai Petru Istrate?
4. Himeristul liturgic
Dar de ce-ar fi, volens-nolens, Petru Istrate un adept al himerismului? Această impresie generală exultă / şi rezultă / din lăuntrul poeziilor sale (vezi „Un neastâmpăr”, „Respiraţia”, „Prin gări de vis”, „Închin”, „Rămân s-ascult”, „Un cânt”, „Oglinda apelor”, „Mă scol frumos”, „Se ţese”, „S-adună”, „Călătorie spre tine”, „Degeaba”, „Doar pentru-o clipă”, „Miracol”, „M-absorb”, „Duminică s-nalţă”, „Vrăjitorul din Ozz”, „Iubit”, „Plecăm”, „Păreai”, „Ţi-am pictat”, ciclurile „Tentă filosofică” şi „Pasteluri” etc.).
Prin mai multe trăsături definite ferm de acelaşi Vasile Baghiu: diferenţa himeristă, geniul Poetului-Păianjen care-şi ţese matricea unui veritabil sistem liric, călătoria: zbor al fiinţei în propria-i interioritate ori incursiune frenetică în Utopia care nu-i străină de magie/alchimie, manierismul afişat programatic / doctrinar, pendularea neîncetată între domeniul extincţiei şi teritoriul evadării lucide în imaginar dar în spaţii şi secvenţe temporale paralele şi concomitente, mişcarea memoriei şi centripetă şi centrifugă, suprapunerea de „realităţi” paralele, utilizate în deplină conştiinţă cu dar de a multiplica generos po(i)eticitatea paradigmatic-sintagmatică, diacronic-sincronică. Himeristul liturgic Petru Istrate joculează reveriant textul-prim cu textul-secund şi cu textul-terţiar ca să se redescopere cu aceeaşi voluptate paradisiacă; apropo „M-am redescoperit” e o bijuterie de „poezie pură” căreia i-aş alătura fără să clipesc texte precum: „Liturgic gest”, „O, câte zile”, „Privesc monedele”, „Tăcerea” etc. Fireşte că poetul recurge la transfigurare, cosmopolitism, cultură poetică, pozitivism liric, tema călătoriei (cu subtema teleportării), onirismul-fantasticul-ambiguitatea (care dezertează din optica himeristă – n.m.), senzaţionismul-personismul-experimentalismul ş.c.l.
5. Trei citări in integrum
Încolo, ce alte consideraţii să emit ca să fiu crezut întru totul? Poate să citez in integrum un poem reprezentativ ca „Păşesc”. Şi, brusc vrăjit, încă unul: „Se zbate”. Ca să închei cu un poem trist, revendicativ şi mustrător-vindicativ: „Îşi freacă Cronos”.
PĂŞESC
Păşesc în camera-mi, bazar
de cărţi şi vise ancestrale
tărâmuri fără de hotar
în vraja miturilor goale
agăţ legenda-ntr-un pustiu
de colţ de cameră trăsnită
pe unde ruşinat mă-nscriu
cu doruri mari cât o ispită
într-un perete-un avion
s-a prăbuşit pe Niagara
pe-o pânză, domnul Papillon
zâmbeşte trufaş toată vara
pe-o hartă cât un paravan
am zămislit două moluşte
în clima lui Belucistan
întinse-n soare, să se uşte
deasupra ochiului mirat
de mărturia lui perenă
un alt tablou am aşezat
c-un cangur mic şi c-o hienă
când pleoapa bate sarabanda
atâtor soamne răsculate
văd leii falnici din Uganda
cum se hlizesc, dormind pe spate
ca-ntr-un cavou de modă veche
păşesc prin bezni de ţintirim
când seara, umbra-i nepereche
mi-o plimbă-n cald Ierusalim
păşesc prin lucrurile toate
cu pasul lin, timid, tăcut
când vorba nu se mai socoate
şi-n trup i-un fratricid Beirut
un orologiu strâmb şi spart
anunţă vremea ce se trece
şi mai departe stă de cart
cu ochiul grav, tăcut şi rece
pe sobă muge un taifun
de ciorbă arsă de cucută
şi-n hârburi mari cât un ceaun
îmi rândui lacrima, hirsută…
SE ZBATE
Se zbate-n geam lumina lunii
şi ceru-albastru se revarsă
se urcă-n nări mireasma arsă
din învelişul cald al humii
e-o toană-n trup de liturgie
de trupuri goale de cadână
de desfrânarea cea păgână
şi de zăbavnică orgie
privesc în jur până-n pustie
se scurge ziua blestemată
privesc în ochii mari de fată
culoarea cerului – beţie…
dar clipa mea cât o să ţie?
şi jocul ăsta când se gată?
pe care apă tremurată
se duce viţa mea de vie?
………………………….
rămân mereu la poezie
şi la povaţa ce-mi arată…
ÎŞI FREACĂ CRONOS
Îşi freacă Cronos gheara-i nemiloasă
de tâmpla mea – şi tânăr nu mă lasă
ce plată o să-mi dea? Înţelepciune?
am adunat doar vraişte nebune
sau o să-mi dea comori şi bogăţie?
am adunat un strop de poezie
în zeci de ani de trudă şi eroare
ş-am dobândit urât şi nepăsare
cui, ce-i mai pasă azi, de ce a fost?
e versul meu încornorat şi prost
şi are-un iz dulceag de zăr stătut
cui, ce-i mai pasă azi, de ce-i trecut
din fila altor vremi, te mai destremi
doar şoaptă tu, din vise ce mă chemi
ca să-mi arăţi că n-am ce să regret
uitat de toţi, mă sting ca un poet…
Ion Popescu-Brădiceni
