Recviem…

348

De câteva zile cerul toamnei din Valea Şuşiţei Verde spunea ceva. Şi sâmbătă, 26 septembrie, şi-a încrâncenat fruntea de pe creste carpatine şi a început sa plângă. Si a plâns, a plâns mărunt şi des, cu durerea unui potop, ce părea fără sfârşit, pentru noi toţi curpinenii. Sufletul era apăsat de o grea povară, inexplicabilă. Nu-i găseam explicaţie până când poposeşte în prag preotul satului ca să vadă ce facem şi rosteşte: „Mâine o ducem pe Doamna Educatoare!” Mare nelămurire! Dar repede am înţeles că aceasta era durerea cupolei infinite: plecase spre lumea fără dor Doamna Educatoare a satului Curpen. Tot aşa plânsese şi cu cinci ani în urmă tot într-o septembrie când pornise ca să caute calea luminoasă Domnul Director al Satului Curpen, soţul Doamnei, Domnul profesor Olănescu Constantin.
Ce chipuri frumoase! Ce Oameni frumoşi! Ce exemple minunate au fost! Ce Dascăli minunaţi! Ce apostoli desăvârşiţi! Ce gospodari au fost! Ce etaloane pentru noi toţi!
Ne-au dăruit cu prisosinţă cultul muncii, dându-ne lăudabilul exemplu al gospodarilor neobosiţi şi al unei gospodării de invidiat. Ne-au pus permanent în faţă adevărul cu toată puterea şi tăişul lui. Ne-au dat sfat bun şi exemplu frumos. Sunt convinsă că ne-au iubit pe toţi membrii comunităţii deopotrivă. Nu cred că au supărat pe cineva decât cu goliciunea adevărului, poate. Ne-au dăruit ca amintire două chipuri luminoase şi dragi, chipuri cu dăruire apostolică. Ne-au lăsat ca zestre, nouă, un copil pe măsura lor, pe Tania, care-i desemnează admirabil prin prestaţia persoanei sale şlefuită exact aşa cum au fost dumnealor: robace, modestă, harnică, echilibrată,… şi atât de comunicativă cât să ne amintească al cui copil este.
Mi-aduc aminte că era colegă cu noi la grădiniţă când a fost înfiinţată prima grupă de preşcolari la noi în sat, acum cincizeci şi cinci de ani.
Doamne, ce Doamnă frumoasă ne-a primit în acea toamnă pe toţi piticii satului care s-au adunat la parterul casei lui Conţu din răscruce unde primăria hotărâse să găzduiască grădiniţa din acel timp. În satul în care toate mamele erau preocupate de munca câmpului şi de obligaţiile gospodăreşti şi mai puţin de înfăţişarea lor zilnică, Doamna semăna cu o zână: mereu scoasă din pahar, cu rochii frumoase, dar mai ales era coafată. Şi mai avea şi un zâmbet bun, bun ca o caserolă umplută cu dulceaţă care ţi se oferă fără condiţionare. Cu acest zâmbet ne încuraja, ne evalua pe fiecare, îşi făcea timp pentru fiecare şi pentru toţi la un loc. Cu nesfârşită răbdare, cu îngăduinţă fără măsură repeta la nesfârşit cu noi de toate: cântecele, povestioare, jocuri, ghicitori, poezioare, scenete, dansuri şi câte şi mai câte, fără număr îmi vin în minte azi. Şi parcă toate sunt vii! Eu ştiu că am fost mereu un copil năzdrăvan, pus pe ghiduşii. Dar nu am nici măcar o amintire în care să mă fi certat Doamna. Şi cu siguranţă a trebuit să o facă, dar mă minunez cât tact trebuie să fi avut dacă eu, copilul de atunci, nu-mi amintesc să fi fost vreodată la grădiniţă un copil necăjit. Poate şi de aceea trecerea spre viaţa de şcolar am parcurs-o firesc şi fără praguri.
Ştiu cum o priveam. Parcă avea mii de braţe, ca Buda. Pe toţi ne cuprindea cu braţele când ne punea să repetăm ca să memorăm. Şi ce bine era acolo în subsuoara Doamnei! Mirosea a parfum şi era totdeauna cald şi moale! Şi vocea dumneaei era lângă a mea! Eram fericită!
Ce drag îmi era când ştiam că urmează o poveste! Mi-aduc aminte cum glasul modelat de după imaginea lupului hain ne-a ilustrat răutatea, în „Scufiţa Roşie”, cum reda durerea mamei care-şi pierde copiii în „Capra cu trei iezi”, cum răzbătea cu mare impresie asupra noastră vitejia vreunui făt-frumos din vreo poveste, toate se învălmăşesc în amintire, fără tiparul cuvântului. Prea rnulte!
Ce imagini frumoase ne punea în faţă! Cât de frumos desena doamna atunci când inventa imagini! Cât de dibace era când ne îndruma să desenăm, să colorăm!
Şi cum ne vedea imediat pe care suntem bolnavi sau suparăţi! Şi ora mesei!… O văd aievea cum se îndreaptă spre copilul dumneaei şi frânge suplimentul acesteia şi dă şi vreunui „necăjit” căruia mama lui nu-i pusese din grabă sau din sărăcie nimic de mâncare.
Şi peste toate se impune felul în care a educat. Niciodată şi în nicio împrejurare nu am simţit că “fiica dumneaei este mai aproape de sufletul ei decât mine. Ştiu şi cred cu toată convingerea că şi-a iubit nesfârşit copilul. Dar şi eu am ştiut că sunt a dumneaei, că de aceea era Doamna Educatoare a mea, nu? Toate cărţile de poveşti şi jucăriile copilului dumneaei veneau la grădiniţă şi le savuram şi noi cei care nu aveam acasă aşa ceva.
Azi mulţumesc cerului că mi-a hărăzit să mă strângă în braţe asemenea Om!
Fie ca Dumnezeu să-l aşeze acolo unde a plecat numai bine, linişte, preţuire şi lumină!
odihnească în pace pe Doamna Paraschiva Olănescu!
Prof. Popescu Mariţa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here