Recviem pentru Radu Ciobanu

106

Mă ştiam – ne ştiam – eu şi cu Radu Ciobanu din vremurile mai dedemult. Tatăl său, Iunian T. Ciobanu, îmi fusese profesor de geografie la Liceul „Tudor Vladimirescu”. Dar ce dascăl! Şi ce mentor, model, pedagog cu idei „clasice”, stabile, bine fixate din punct de vedere metodicodidactic. Am aflat că scrisese două cărţi de poezii, un roman şi propria-i autobiografie, romanţată realist, de la Radu Ciobanu, prilej cu care mi-a lăsat spre studiere şi comentare aplicată/abilitată/ vreo doi ani manuscrisele. Apoi au apărut cărţile mele „Cenaclul Columna”. Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu. Generaţia columnistă după cinci decenii” (Ed. C.J.C.P.C. Gorj, Târgu-Jiu, 2015) şi „Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu (I, A-G)” la Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2016, pe care cu bucurie şi emoţie, cu oarecare reverie filială, dar şi respect pentru opera lirică a tatălui său, a achiziţionat-o pe cea de-a doua ca s-o aşeze pe un raft al propriei biblioteci, una de veritabil homo culturalis şi autentic intelectual. În societate, avea un şarm deosebit, căci şi era bărbat frumos, plăcut, înalt, suplu, de o eleganţă aparte, şi de o nobleţe vădit spirituală. Împrăştia în juru-i – cu ochii săi luminoşi, de un colorit princiar (balcanic?, oriental? asiatic?) – aerul unei atmosfere cathartice, firea-i fiind ea însăşi mai degrabă blândă decât metalică. Ne împrietenisem în ultimii zece ani de repetate întâlniri. În vila sa de la Tismana, rezident într-o tabără de cercetare etnofolclorică şi antroposemiotică, am dormit şi am servit mese copioase. Se comporta generos-altruist, părea prototipul „risipitorului” neobiblic, avatar al unui «ens» predestinat să guverneze o „utopie” turistică, parcă smulsă temporalităţii heraclitice. Aşa se face că după o vizită la Ierusalim, cu scumpa-i soţie Zoaneli, mi-a mărturisit – la un pahar de apă minerală, căci între timp se operase de o boală cumplită şi care în cele din urmă i-a fost fatală – că sejurul respectiv i-a transfigurat sufletul, i-a vindecat spaima de finititudine, ceva în fiinţa-i, încercată de suferinţi atroce, traumatizată psihic, se restructurase din temelii. Ca om de afaceri, l-am însoţit deseori, ca ziarist la „Gorjeanul”, redactând reportaje despre minunatele sale isprăvi de nivel naţional. Trăda o empatie copleşitoare în comunicarea cu apropiaţii, cu partenerii de înţelegeri reciproc avantajoase. Avea o dezinvoltură în mişcările corpului, mâinilor, glasul, deşi melodios cumva, nu-i tremura emanând încredere şi siguranţă. Cu el în areal, spaţiul în cauză căpăta un plus de plenitudine şi seducţie. Ştiind că dar din dar se face raiul, la el găseai oricând, necondiţionat, sprijin pentru diverse sponsorizări (ca de pildă pentru căminele de bătrâni şi pentru persoane cu statut special) de la Dobriţa şi de la Suseni la solicitarea soţiei mele, Gabriela Popescu, din postura de preşedintă a Ligii femeilor gorjene „Arethia Tătărescu”), dar şi pentru Festivalul Piftiilor de la Tismana, propunând, în acest sens, ca din toamna asta, respectiva manifestare tradiţională să-i preia numele. Iubea natura ca nimeni altul, pescuitul, vânătoarea, se pierdea cu o abia ascunsă nostalgie a copilăriei, în teritoriile unui imaginar concrescut pe o filozofie empirică a existenţei, dar şi pe una strict economică. Părea să alterneze materialismul cu o spontană înclinaţie spre-o idealitate mereu revendicată, din nevoia personală de trăiri mai profunde, mai grefată pe un telos şi epistemică raportare la logosul ca funcţie aletheică şi ca perspectivă de renaştere eleutherică. „Cărţile – mi se confesa uneori, când aventura ontică a slujbei îi oferea răgaz contemplativ şi autoreferenţial – sunt, dragă Ioane, pentru mine – aşa cum mi-ai tot explicat tu – clipele Kairotice, când, după citirea lor, am senzaţia că eroii lor sunt doar dubluri ale eurilor mele, reflecţii ale propriilor mele „obsesii” şi „întrebări” în oglinzi multiplicate transfinit. Da dacă ar fi să aleg între o femeie, o sticlă cu vin şi o carte, să nu râzi, te rog, aş celebra femeia, aş bea sticla cu vin, dar aş lua cartea cu mine acasă, pentru că ea, cartea, e „maşina timpului” cu care evadăm în trecut ca să ne putem descifra viitorul cu toate virtualităţile sale mai mult sau mai puţin scontate. Timpul ni se dă ca să-nu-l oprim, ci ca să ni-l asumăm pe cale ca o deveninţă personală apropiată singular, original, autoritar. Viaţa ni se derulează în timp, dar iubirea îl transcende, fizic şi metafizic. Ea ne continuă nemurirea, pe care, iată, o posedăm transistoric”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here