Au trecut 20 de ierni, deja, de când România se spune că a intrat sub zodia democraţiei, care mai degrabă seamănă cu o falie temporală de rătăcire a drumului ce se arăta undeva într-un orizont al speranţelor.
Rămase neclare, neelucidate, acele momente ale unui alt început, din păcate pecetluit cu jertfă şi suferinţă, clipele acelea, în fiecare an, apar în memoria încă proaspătă a celor ce le-au trăit intens, raportându-şi împlinirile sau neîmplinirile la visul ce părea a prinde contur în Decembrie ’89.
Azi, 22 decembrie 2009, din ce în ce mai mulţi români au tendinţa, sub presiunea imensă a instabilului plan economic şi a schimbătorului la faţă peisaj politic, să uite, să ignore acele brutal întrerupte destine pe care s-au clădit imperii de minciuni post-revoluţionare.
În mod normal, toate zilele, care se perindă prin viaţa noastră, ar fi necesar să poarte acea încărcătură de RECUNOŞTINŢĂ pentru toţi eroii ce şi-au pus picătura lor de sânge în templul fiinţei naţionale, acolo unde se regăseşte definit rostul vremurilor ce vor urma, rost ce va să fie împlinit de alte şi alte generaţii. Într-un astfel de recurs la memorie vă propun aici un fragment-mărturie al momentului « Intercontinental » : „Din staţia de metrou de la Universitate şi de pe toate străzile, soseau încontinuu grupuri de oameni. Figuri hotărâte, încrâncenate, se adăugau mulţimii agitate care ocupa bulevardul. Jos Ceauşescu ! Jos comunismul !Fraţilor, a sosit momentul să ne caştigăm libertatea. Să fim uniţi. Noi de aicea nu plecăm ! rasuna o portavoce căţărată, undeva, pe un stâlp. Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom caştiga libertatea noastră ! completau mii de voci, îndemnul.
Tumultul maxim se petrecea în faţa masei de revoltaţi, unde se improvizase o baricadă. Containere de gunoi, cutii, butoaie, scânduri, pietre de pavaj şi multe altele delimitau perimetrul liber dintre manifestanţi şi soldaţii cu scuturi, care urmăreau, oarecum în linişte.
Baricada, de-o parte şi scuturile miliţiei de alta, ca două maluri care se apropiau încet, încet dar sigur. Mâini ridicate ameninţător, ca şi vocile, prefigurau deja întâlnirea cu trupele de securitate care loveau ritmic şi cu putere plasticul apărător.
Prin cordonul de braţe înlănţuite, ale celor care îşi apărau cu stoicism teritoriul ocupat, păşi înainte o femeie între două vârste. În momentul de surprindere, creat de vocea ei înaltă şi tremurătoare, se înfioră până şi ecoul vocii, care încă se mai lovea de zidurile clădirilor. Măi copii, sunteţi şi voi tineri, aveţi mame acasă care vă aşteaptă. Trebuie să înţelegeţi, doar nu vreţi să ne omorâţi. Sunt aici părinţii şi fraţii voştri, gândiţi-vă !;Luaţi-o ! se auzi un ordin din spatele scutierilor.
Atunci inevitabilul se produse. Lovituri surde şi icnete de durere se auzeau în încleştarea iscată. Valul de demonstranţi se dovedea mai puternic, împingând înapoi forţele de securitate. La început câteva gloanţe şuierară pe deasupra, tăind nebuneşte aerul. Speriată mulţimea se răsfiră. Apoi, mai multe mitraliere porniră să-şi verse focul, însă nu pentru mult timp.
Spectrul morţii produse o clipă de cumpănă în îmbulzeală. Un strigăt disperat se înalţa spre cerul întunecat : Au omorât-o !!
Un tânăr purtând în braţe trupul inert al unei fete, se desprinse din scenă, anunţând, parcă, descătuşarea timpului nerăbdător. Bluza albă a tinerei se înroşise de sânge, pe piept şi pe o mâna care se legăna inertă. Curajul nebunesc al stării de sacrificiu puse stăpânire pe mulţimea manifestanţilor, care se regrupară şi începură să strige şi mai tare, şi mai ameninţător : „Jos Ceauşescu ! Moarte tiranului !“
Din spate apăru un camion de armată, în plină viteză, intrând efectiv în mulţime. La scurt timp, se iviră două maşini de pompieri, trăgând cu jeturi puternice de apă. Imediat am văzut cât de mare poate fi forţa umană când se eliberează de închistările raţiunii. Parbrizele şi geamurile laterale fură sparte de câteva pietre. Din mers, câţiva oameni se urcară pe o cisternă, şi scările, şi alte bucăţi, începură să zboare. Vulturi devorându-şi prada.
Cele două imagini îmi stau bine întipărite în memorie şi suflet – durerea băiatului, purtând pe braţe prietena ucisă şi forţa furiei, zmulgând fierul.
De aceea, punând în balanţă momentele de atunci cu cele de acum, gândindu-mă la timpul scurs şi la toate câte s-au întâmplat dinspre acea cumpănă, un gust amar şi o lacrimă, îmi e greu să le opresc ivirea. ”
Derutantele căi ale destinului şerpuiesc printre liberul arbitru, credinţă şi actualitate, destituind din drepturi Recunoştinţa pentru visul început de eroi, cauză determinantă a noastră.
Viorel Surdoiu
