Ziua de 28 februarie a adăugat un nou episod în istoria martirajului neamului românesc, iar, odată cu el, numele a trei mari eroi care s-au jertfit pentru libertate și pentru apărarea limbii și credinței strămoșești. Este vorba de Horia, Cloșca și Crișan, care au fost trași cu o cruzime de neînchipuit pe roată, trecând prin suferințe neomenești, asemenea lui Iisus cel răstignit pe cruce. Făclii veșnic aprinse a neamului românesc…
Cei trei bărbați nu au fost nici regi, nici voievozi și nici nu s-au născut din zei sau în castele, cum suntem obișnuiți din legendele anticilor de demult. Pesemne că acesta este și motivul pentru care ne plecăm mai greu urechile la povestea lor și ne lăsăm ușor amăgiți de valurile de venin împroșcate asupra lor de unii sau de alții dintre dușmanii nației române care ar vrea și azi să le păteze memoria sau cel puțin să-i scoată de istorie, la fel cum fac cu toți marii noștri eroi. E vorba de aceiași prigonitori înverșunați și plini de venin care de sute de ani tânjesc după vatra strămoșească a înaintașilor noștri daci, din care se trag și cei trei martiri, Horia, Cloșca și Crișan.
De loc din Țara Moților, o regiune unde au rămas nealterate până în zilele noastre tradițiile dacilor din vechime, Nicolae Ursu, poreclit Horea pentru că prin fluierul său horele prindeau viață ca la nimeni altul, pe nume Nicolae Ursu, născut prin 1730 (avea 55 ani când a fost tras pe roată), era un fiu țăran din Abac, satul Arada, de pe Dealul Fericetului. Nu avea școală, dar știa să scrie și să citească, el fiind diacul care punea pe hârtie plângerile moților năpăstuiți de nobilii maghiari, ba chiar îi reprezenta și în instanță, fiind un bun cunoscător a legilor imperiale. Ca mulți dintre moți, trăind în țara pădurilor nesfârșite ale Maramureșului, Horea știa să lucreze lemnul și să facă din el adevărate opere de artă. Își făcuse o echipă de lucrători pricepuți, cu care lucra mai ales biserici din lemn, una din ele fiind cea din satul Cizer de pe Dealul Coaste, azi în județul Sălaj, care îi poartă semnătură, păstrată până în zilele noastre. O adevărată bijuterie a arhitecturii bisericești din acea vreme.
Un alt conducător al răscoalei a fost Ioan Oargă, iobag ceva mai înstărit care se trăgea din satul Cărpeniș. Poreclit Cloșca pentru felul hâtru de a fi, plăcându-i să glumească și să pună porecle celor din jur, cel care a devenit locotenentul lui Horea, avea doar 37 ani când a izbucnit revolta.
Marcu Giurgiu din satul Vaca, comuna Ribița, Țara Zarandului, azi în județul Hunedoara, avea 52 ani când i s-a alăturat lui Horea, fiind poreclit Crișan pentru că locurile natale erau scăldate de apele tumultoase ale Crișului Alb. Eroul venea din o familie ceva mai educată, mama sa, de la care a luat numele, a fost fata preotului Giurgiu din Bulzești. Ajuns cătană imperială s-a mutat cu soția și copilul în satul Cărpenișn de unde era Cloșca. Din cauza lipsei de pregătire militară a celorlalți doi, Crișan a fost adevăratul lider militar al răscoalei.
Pornită în 31 octombrie 1784 de la biserica din satul Mesteacăn unde, la chemarea lui Horea, s-au adunat peste 700 de țărani din Zărand și Munții Apuseni, nemulțumiți de asupririle pe care le îndurau din partea grofilor maghiari care nu respectau nici legile imperiale, răscoala avea să cuprindă toată Transilvania și să zguduie din temelii Imperiul Austro-Ungar. Semnificațiile ei profunde se răsfrâng puternic prin ecoul avut în presa internațională, și mai ales în rândurile elitei intelectuale europene, preluat apoi de mișcarea pașoptistă din Transilvania și celelalte țări române. Prin răsunetul produs de acea răbufnire fără seamăn a mesajului dus de suferințele unui popor odinioară mândru, acum îngenuncheat și obidit în propria lui țară, dar mai ales prin cruzimea martirajului liderilor revoltei, toată Europa a reușit să afle că acel frumos podiș împrejmuit ca într-o covată de Munții Carpați, Țara Pădurilor sau Transilvania, era locuită de români sau vlahi, cum le spuneau unii, urmași ai dacilor din vechime care au avut centrul de viețuire pe aceste locuri de vis, trăind laolaltă cu zeii, cum reda în versurile lui nemuritoare marele nostru poet Mihail Eminescu (în poemul Memento mori și în altele).
Amploarea răscoalei i-a înspăimântat pe nobilii maghiari și pe cei din casa imperială de la Viena, care au primit vestea pe 12 noiembrie 1784. Prima reacție a împăratului Iosif al II-lea a fost să trimită trupele imperiale pentru reprimarea cu cruzime a revoltei. În acest scop s-au mobilizat regimentele De Vins și Wurtemberg, artileria din cetățile Buda și Timișoara, cât și forțele imperiale ce se aflau în Transilvania, iar pe capul răsculaților s-a pus un premiu de 300 ducați pe fiecare. Fiindu-le teamă de români, detașamentele de grăniceri români de la Orlat și din Caraș, despre care au primit informații că ar vrea să treacă de partea fraților lor, au fost plasate sub pază militară.
Înțelegând că face o greșeală care ar putea avea efecte greu de controlat, după câteva zile Iosif al II-lea își schimbă hotărârea și renunță la folosirea forței, preferând să meargă pe calea vicleniei. El dispune amnistia generală dacă răsculații predau de bună voie armele și se întorc la casele lor, le interzice nobililor să aplice orice fel de pedepse răsculaților, iar o comisie imperială condusă de contele Anton von Jankovich, numit comisar imperial, se va deplasa în Transilvania pentru a lămuri cauzele răscoalei. De la amnistie sunt exceptate căpeteniile, pentru prinderea cărora se pun mai departe premii mari.
Nu se știe dacă adevăratele intenții ale împăratului au coincis cu planul de amnistiere pe care l-a propus ulterior, dar cert este că trupele imperiale au vrut de la început să-i reprime crunt pe răsculați, o adevărată teroare pornită pe criterii etnice având în vedere caracterul profund național al răscoalei. Având în vedere personalitatea lui Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Ungariei și Boemei, cunoscut ca un monarh cult, cu o gândire înțeleaptă, înclin să cred că reprimarea cu cruzime a răscoalei țărănești din Transilvania s-a făcut mai ales prin voința nemeșimii maghiare care nu voia ca țăranii români să ridice capul și să se facă auziți la Viena, și mai ales în Europa. Potrivit unei legende în 13 aprilie 1784, când Horea a mers cu jalbele la împărat, ar fi primit de la acesta o cruce de aur și o scrisoare, semn că acționează în numele lui, Iosif al II-lea fiind interesat în slăbirea puterii nobililor maghiari care tindea să se opună puterii imperiale. Chiar dacă nu avea să recunoască niciodată acest lucru și nici nu s-au păstrat dovezi scrise în acest sens, cert este că anchetele dispuse de împărat și măsurile luate după înăbușirea în sânge a răscoalei aveau să reducă autoritatea grofilor și să dea un impuls mișcării naționaliste, acțiunile lui Horea fiind apoi continuate pe un alt plan de intelectualii români din Transilvania. Pe de altă parte, tocmai această încredere în împărat și frica de Dumnezeu, care l-a făcut pe Horea să aibă o încredere oarbă în preoți, acceptând prin ei tot felul de compromisuri, au fost între cauzele care au dus la sfârșitul răscoalei și a prinderii liderilor ei, trădați atât de împărat cât și de o parte din preoții ortodocși din Transilvania (mulți de ei de etnie sârbă).
În acest scop, în seara zilei de 17 noiembrie 1784 se întâlnesc în taină generalul Pfeferkorn, consilierul Michael von Brukenthal și vice-colonelul Schultz pentru a stabili împreună un truc prin care să înăbușe revolta fără a se acorda țăranilor români din Transilvania unele drepturi promise de curtea imperială. Ei propun ca vice-colonelul Schultz să-i convoace pe capii răscoalei undeva între Cricău și Tibru, unde să pună mâna pe ei prin înșelăciune. Acesta se va deplasa la Abrud, unde pe 19 noiembrie se bucură de un prim succes, niște trădători din Lupșa îl predau pe Ursu Uibaru, unul din căpitanii răscoalei.
La numai două zile, vice-colonelul Schultz, ajuns cu o zi înainte la Câmpeni pentru a se întâlni cu Horea, a fost întâmpinat, spre surprinderea lui, nu numai de cel pe care voia să pună mâna prin vicleșug, ci de 600 de răsculați având în frunte 12 bătrâni, după Sfatul bătrânilor care conducea satele și cetățile în vremea regelui Decebal, obicei păstrat de altfel în toate țările române în perioada medievală (exemplu: în Moldova satele erau conduse de un cneaz cu 12 bătrâni, iar târgurile de un șoltuz și 12 pârgari, aleși dintre bătrâni și cei mai înțelepți oameni din oraș, cu atribuții administrative și mai ales judiciare). Vice-colonelul Schultz le cere țăranilor să predea armele iar cei trei comandanți să-l însoțească la Sebeș. Înțelegând viclenia, Horea și locotenenții lui se amestecă în mulțime și, fiind mai mulți, reușesc să se retragă. În aceste condiții, Horea le cere țăranilor, care încă așteptau milă de la împărat, să se ridice din nou la luptă.
O altă capcană a fost întinsă de căpitanul Richard, aflat cu trupele la Zlatna. El promite că Horea și Cloșca nu vor păți nimic dacă vin la Câmpeni pe 30 noiembrie să-i predea plângerile sale către împărat locotenentului Hofman, în prezența protopopului de Abrud, cu care a pus la cale să-i prindă cu ajutorul preoților și al unor credincioși fideli protopopului. Dar și această strategie mârșavă a fost evitată de cei doi eroi.
Cum în toată istoria omenirii Iuda este de nelipsit, trădarea nu putea să lipsească nici în martirajul celor trei mari eroi ai românilor. Ei vor fi prinși și predați dușmanilor de preoți și de propriii lor tovarăși de luptă, pretextul fiind tot lăcomia, cei 30 de arginți cu care a fost vândut Iisus.
Astfel, după marile lupte care au zguduit Transilvania, în final fiind învinși în bătălia de la Mihăileni din 7 decembrie, venind iarna, Horea și Cloșca se retrag în munți plănuind ca în primăvară să reia răscoala. Pe 27 decembrie, în timp ce se aflau sub un brad găunos unde au făcut foc să se încălzească, vin pe rând și se așază lângă ei vreo șapte țărani, din care patru aveau puști. După ce s-au adunat, pun mâna pe Horea și Cloșca, pe care îi leagă și îi predau soldaților, nu înainte ca Horea să scoată de la sân și să arunce în foc un sul de hârtii pe care le avea la el. Cei doi sunt duși la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 la Alba Iulia.
Crișan a fost prins tot prin trădare, pentru aceiași arginți murdari, în timp ce rătăcea deghizat ca cerșetor prin Munții Apuseni. Vrând să treacă din satul Lupșa spre Vința, în 30 ianuarie 1785 a fost prins împreună cu fiul și soția sa de nouă țărani, având în frunte pe popa din Cărpiniș, fiind predați soldaților pentru recompensă. Nu este primul caz de preot care își uită credința și alege să joace în viață rolul lui Iuda, deși predica învățăturile lui Iisus. Ni-l amintim pe preotul de la Neamț care avea să facă la fel când marele nostru voievod Petru Rareș, trădat de boieri și părăsit de oaste, a fost nevoit să se refugieze din fața păgânilor. Iar asemenea exemple sunt nenumărate, pentru că indiferent de haina pe care o poartă omul e predispus păcatului și mai ales banului. Așa a fost de când este lumea, așa va fi până la sfârșitul ei…
După ce a fost prins, Crișan este dus la Alba Iulia și întemnițat. Pe 13 februarie va fi găsit spânzurat cu șireturile de la opinci, dar dușmanii se vor răzbuna și pe cadavru. Capul este tăiat și expus în țeapă la Cărpiniș, iar trupul sfârtecat în patru, fiind expusă la Abrud, Brad, Bucium și Mihăileni, unde au fost cele mai mari lupte ale răsculaților. Semn că dușmanilor le era teamă de el și când era mort, pesemne că pe acei călăi îi înspăimânta până și numele de român.
La 26 februarie 1785 se pronunță sentința cu privire la Horea și Crișan. O adevărată răstignire a neamului românesc, pronunțată cu aceeași mârșăvie și lipsă de dreptate ca în cazul lui Iisus. O pedeapsă cruntă cu care dușmanii voiau să îngenuncheze dorința de libertate a unui popor, să bage spaima în el pentru a-l convinge să nu ridice niciodată capul și, mai ales, să aibă curajul să spună că acel pământ este al lor, ca lumea să nu cumva să afle că ei l-au furat fără nici un drept. Cei doi au fost condamnați la moarte prin tragere pe roată de jos în sus, începând cu frângerea picioarelor, iar trupurile lor despicate să fie expuse la fel ca trupul lui Crișan în locuri unde s-au ridicat țăranii români la luptă. S-a interzis aplicarea de lovituri de grație pentru a le curma suferința.
Execuția a avut loc pe un deal situat la sud de cetatea Alba Iulia, care părea să aducă aminte de Golgota de la Ierusalim. După citirea sentinței cei doi sunt împărtășiți de preotul ortodox Nicolae Raț din Maierii Albei Iulii și dați apoi pe mâna călăului. Acesta îl ia mai întâi pe Cloșca, pe care îl leagă pe un pat de lemn în formă de X, forma crucii pe care a fost răstignit apostolul Andrei. Din loc în loc, sub mâini și sub picioare s-au pus bucățele de lemn pentru a spori suferința. S-a folosit o roată de car cu butucul plin și neferecată, prevăzută cu o lamă de fier ca un cuțit. Chinurile lui au durat o oră, dându-și sfârșitul după 20 lovituri de roată pe care le-a primit fără milă. După fiecare trecere cu roata se lăsau câte 3 minute, iar dacă cumva mai îndrăznea să leșine, erau aruncate peste el găleți cu apă până se trezea, și abia apoi se relua pedeapsa. Ultima lovitură se da în dreptul inimii, dar aceasta era intenționat amânată. Iar, după ce martirul și-a dat duhul, călăul cu ajutoarele lui îl despică în mai multe bucăți, ca pe un porc . O moarte mai groaznică nu se putea…
Mii de țărani au fost aduși cu forța să ia parte la execuție, iar pentru a evita vreun incident atât eșafodul cât și publicul sunt puse sub pază militară .
În timp ce Cloșca era torturat, Horea a fost obligat să urmărească execuția, apoi a fost și el legat pe patul năclăit de sânge de pe care a fost dat la o parte cadavrul tovarășului său de luptă. Este torturat și el cu roata, în timp ce privea cum trupul lui Cloșca este ciopârțit de călăi. La ordinul lui Friederich Freiherr von Exkhard, membru al comisiei imperiale de anchetă, care a sesizat freamătul mulțimii nemulțumită de ce se întâmpla, după câteva lovituri care i-au frânt picioarele, Horea primește lovitura de grație. Așa a sfârșit și acest martir sfânt al neamului nostru, simbol al libertății poporului său.
Oare câți martiri trebuie să mai dăm ca să ne recâștigăm locul binemeritat în lume? Câți oameni trebuie să mai moară pentru ca sângele lor să ajungă la Cer și să strige că vrea răzbunare asupra celor care ne-au năpăstuit? Câtă durere, câtă suferință mai are de îndurat neamul nostru pentru a înțelege cine i-au fost strămoșii și să-și respecte cum se cuvine martirii? Iar între ei se înscriu cu litere de foc acei mari eroi răstigniți pe roată asemenea lui Iisus pe cruce, care și-au dat sfârșitul spre nemurire în ziua de 28 februarie 1785. O zi de neuitat pentru români, pentru că ei s-au jertfit pentru libertatea noastră și pentru că aparțineau acestui pământ, un pământ sacru moștenit de noi încă de la facerea lumii pe care mulți au vrut să ni-l ia, iar unii încearcă și în zilele noastre! Să le aducem recunoștința noastră, iar cei care pot, să așeze cu pioșenie o floare la locul jertfei. Să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte și să le găsească loc în Împărăția Cerească, unde să fie alături de Hristos și să se adape din apa vieții! Iar, prin ei, și prin ceilalți martiri pe care i-a dat acest pământ de-a lungul veacurilor și mileniilor, să binecuvânteze poporul nostru, să-l apere și să-l ajute să treacă prin toate încercările până la Judecata de Apoi, păstrându-și vatra strămoșească, limba, credința și identitatea națională! Iar în aceste zile, când ne comemorăm eroii, să fim mândri că suntem români, că suntem urmași ai dacilor din vechime, cei mai drepți și mai viteji dintre traci cum spunea cândva Herodot.
Trezește-te popor român! Cinstește-ți eroii și martirii, ei sunt cea mai mare bogăție pe care o ai! Iar când dușmanii îți vor lua tot și vei simți că nu mai ai nimic, să nu te lași pradă deznădejdii, pentru că ei te vor salva! Poartă-i în inimă și în suflet și du-le mai departe amintirea! Așază o făclie la mormântul lor și roagă-i să vină să te ajute! Numai prin ei vei putea răzbi și duce mai departe țelul pentru care au luptat și s-au jertfit pentru ca tu să te mântuiești! Stai treaz, române, nu dormi, clipa biruinței tale este aproape!
Andrei Breabăn
