Carte a ,,imposibilei recuperări’’ a timpului nostru, a vieții noastre, a alegerilor noastre continue între bine şi rău, carte fără început și sfârșit și din care se pot citi individual filele fără să ai senzația că nu este un tot, ,,Răsfăţatul’’ este un elogiu adus ascultării, un îndemn la a vă iubi fiii aşa cum ne-a dat exemplu Dumnezeu făcând drum peste apă sau şarpe dintr-un toiag, adică lucruri imposibile, pentru că de la ceilalți niciodată nu știți ce pot ei aștepta, un elogiu adus părinților, Moșneagului Atoateștiutor și, nu în ultimul rând, ,,eroilor din iarbă’’. Militez pentru a trăi frumos măcar pentru ca sacrificiul eroilor unirii să nu fi fost în zadar și să punem alături în viața socială ceea ce avem mai bun: onestitatea nu viclenia, inepuizabilitatea nu oboseala, convenționalismul, dar şi neconvenționalismul pozitiv.
Ideea cărții mi-a apărut anul trecut în ziua de Paști. Am dedicat-o nepotului meu Claudiu-Ionuţ care, dată fiind casa plină de jucării şi reviste ,,Fabulația’’ cu poveşti ilustrate pentru copii de la editoarea Cristina Durică, îmi inspirase inițial titlul ,,Poveşti și jucării’’. Am declanșat o intervievare a colegilor mei de la U.M.Sadu despre poveşti şi jucării. Iată ce îmi spuneau colegii: – Jucăriile te învață să trăiești cu cel de lângă tine. Jucăria te responsabilizează să ai grijă de ea, să ai sentimente, să fii protector, să dezvolți o afecțiune. Jucăriile fac legătura între copil și viața reală. În cercul tău mic, tu ești un rege într-un regat. Dragostea copilului însuflețește jucăriile. Mai târziu devenim niște jucării în fața vieții. Trebuie să înțelegem că Marele ,,Copil’’ care se joacă cu noi o face cu dragoste fiindcă suntem creați de el și nu face altceva decât să-și desăvârșească creația.
Mă îndoiesc că vreo jucărie ar putea să pregătească un copil fie și pentru o milionime din ceea ce o să-l izbească în viață. Părerea mea este că un copil trebuie să înceapă să experimenteze cu oameni reali și cu comunități reale încă din momentul nașterii, dacă se poate. Dacă, din anumite motive, aceste materiale nu sunt disponibile, atunci trebuie folosite jucării. Dar nu jucării prietenoase, plăcute, blânde, ușor manevrabile ca și cele din broșura voastră, dragi prieteni! Să nu existe nimic armonios la jucăriile copiilor noștri pentru că atunci când cresc mari să nu se aștepte la pace și ordine și să ajungă să fie mâncați de vii. Cât despre ajutorul dat copiilor pentru a scăpa de orice formă de agresiune săvârșită asupra lor mă declar împotrivă. Pentru ieșirea lor în lumea adultă copiii vor avea nevoie să cunoască toate formele de agresiune la care pot rezista. Spiritul ascuțit și pătrunzător în problemele vieții se educă în multele mii de ore petrecute cu părinții, cu educatorii. E puțin probabil că-l vor pierde.’’ Citeam asta în ,,Muma noapte’’.
Totuși, ca și copil, Aurel, personajul cărţii, n-a fost înșelat. Cumințenia i-a stat scut. Tot timpul îl rezerva trebușoarelor de copil: învăța și avea grijă de fratele lui. Învățătoarea, profesorii, colegii mamei lui îl considerau un mic geniu, nu puteau prezice domeniul în care va reuși fiindcă era bun la toate materiile, dar îi garantau succesul, fără nici o excepție. Oriunde în lumea civilizată ar fi avut mai mult succes decât acasă la Brâncuși de unde a plecat el desculț sau lângă Manole care s-a zidit singur în temelii.
Astfel, ca început de viață în loc de ,,Capra cu trei iezi’’, a trăit povestea ,,iedul cu 3 capre’’, ieduț răsfățat, pentru cumințenie, de părinți, bunici, mătuși, unchi, învățătoare, profesori și vecini. Nu trebuia deloc în acele momente să fie nici fiul cel mic și viteaz al Împărului Roșu, nici Făt Frumos nici Prâslea cel Voinic să dea zmeului din carnea lui. A venit vremea aceasta a oferitului, practic a smulsului din carnea lui, mai târziu. Cât despre merele de aur, le mânca pe toate și nici nu trebuia să se lupte cu nimeni.
Citeam săptămânile trecute cărţi de Nobel prin librăria Eminescu: flori, livezi, iubite, mansarde erau totul. La mine mama. Mama lui Aurel e mama mea, mamă adevărată: nu s-a zgârcit să dea totul, a dat importanță la ce simțeam eu, copilul ei, a avut răbdare și se joacă și acum cu mine, e ea însăși, fără mască, e spontană, răbdătoare, mi-a dat să mănânc din gura ei, din mâna ei, dăruie cele mai scumpe lucruri pentru mine, fiii mei și nepoții mei, nu ne-a întrebat ce-am vrea să facem, a mers pe mâna mea având totodată planuri pentru mine, copil și matur, iar eu o urmez vrăjit și acum, la 45 de ani, căci ea mă cunoaște, știe ce îmi trebuie și ce nu, când, cum, ce rezultat va avea efortul său, nefiind vorba doar de un instinct. Mama mea e un intelectual de rasă și omul cu cea mai puternică rugăciune din lume. Toți ar vrea mama mea. De aceea mi-am permis să mai fiu copil. Voi nu vă permiteți! Numai că n-a insistat pe povestea cu lupul… Iată ce-mi spunea un bătrân: – Mama ta trebuia să-ți dea lecția asta demult! Că există lupul în realitate, nu doar în basme. Sau măcar să-ți fi cumpărat niște jucării…
Tata îl prevestea pe acest lup sau mai bine-zis mulții lupi şi lupoaice. Poate vedea în comportamentul meu ceva ce nu-i convenea, dar nu mă lămurea ce, și adeseori îmi spunea: tată, tu poți pune egal într-o clipă între viața mea și a unui derbedeu!
În continuare sunt prezentaţi aceşti lupi din ,,Scufiţa Roşie’’. Deşi nu sunt de acord că singurele paradisuri sunt cele pierdute prea mult conţinut al cărţii este despre paradisul pierdut al prieteniei mele cu Scufiţa Roşie, care folosește în rituri inițiatice ciuperci halucinogene și nu îi este frică de Lupul cel Mare și rău …dar şi despre soluţia pe care am găsit-o să nu mă pierd pe mine, să iert, dându-mi seama că recunoașterea și iertarea, sunt indicatorii maturității emoționale pe care, dacă îi aplicăm pentru alții, îi vom aplica și pentru noi. Acest lucru ne face fericiți în această lume imperfectă.
N-am oscilat niciodată între credință şi tăgadă. Am crezut şi atât.
Ce frumoasă este societatea! Escrocul urmărește pe unii, cei cărora le face rău îl urmăresc pe el. Totuși, atunci când nu se mai urmăresc, apare dezastrul. Lasă-i în plata Domnului, de escroci! îmi spuneam, căci Dumnezeu este o disperare care începe unde se sfârșesc toate celelalte. Abia când tu, victima, vătămatul îl lași din gândurile tale pe făptuitor, atunci vine el să-și aplice legea. Şi asta pe 7 generații.
Vorbind despre păcate am întrebat odată pe preotul Grigore din Bulbucenii mamei de ce atâta ,,urmărire penală? De ce atâta prescripție de lungă? Răspunsul a fost ziditor:
– Să oprești tu păcatul. Poți?
– …Ha…
Oricum tu nu puteai încadra așa bine pe răufăcător. Realizezi după ce vezi ce îl paște…nu ai vrea să fii în pielea lui…
Citesc în cartea lui Gordon Livingston ,, Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept’’ capitolul ,,Singurele paradisuri adevărate sunt cele pe care le-am pierdut.
Desigur, paradisuri pierdute, în sensul că imaginea ceainicului de la bunica totdeauna ne va plasa în lumea minunată a scufiei Scufiței Roșii. Considerând poveștile drept arhetipul încifrat al existenței noastre, dar un arhetip îmbibat în bucuria primordială a jocului și jucăriilor, m-am hotărât să fac o curățenie în mitologia personală, să văd dacă am regrete că am pierdut ceva, unii le spun amintiri, și dacă n-oi avea, cum se face că n-am?
Singurele paradisuri sunt cele pierdute? Dar dacă n-am pierdut paradisul? Dacă suntem unii dăruiți de Dumnezeu cu răspunsul la întrebarea: ,,cât să beu să-mi fie numai bine’’?
Jucării, legende și povești nemuritoare. O mie și una de nopți. Sunt un om fără nostalgii ale trecutului. Norocul meu a fost că la o vârstă tânără, cum spunea Neagoe Basarab în învăţăturile lui că ,,mâncarea şi căsătoria devreme sunt bune’’ – am trăit a doua poveste din viața mea și aceasta a fost ,,Frumoasa din pădurea adormită’’. Îmi spunea mie ceva din cuvintele ei că există dragoste. Și nu o poate vedea oricine. Eu am văzut-o, sunt în acest paradis. Și atunci: singurele paradisuri adevărate sunt cele pe care le-am pierdut? Ascultarea înseamnă viață, neascultarea înseamnă moarte. Adam și Eva n-au ascultat pe Moșneagul atoateștiutor. Și au fost izgoniți din paradis. Eu sunt încă acolo. Fiecare avem paradisurile noastre. Aceasta este nu Povestea lui Harap-Alb, Povestea lui Aurel. Ascultarea înseamnă viață, neascultarea înseamnă moarte. Așa îmi spunea mama când eram mic. Am înțeles abia târziu că se referea la ascultarea și neascultarea celebrilor Adam și Eva izgoniți din Paradis și care datorită neascultării au cunoscut binele și răul și mai apoi moartea. Cartea nu este pentru cei care n-au ascultat de multe ori și sunt învățați să o facă pentru că nu mai discern ce înseamnă neascultarea și nici urmările ei nu le mai sunt evidente. Plăcerea faptelor rele este cea care îi face imuni la a înțelege creaţia. Da, suferința grea a sufletului și apoi a trupului m-au dus exact în paradisul copilăriei, la bunica.
Revenirea în acest paradis mi-a limpezit mintea/ și inima. Cu inima aveam ceva probleme. Unii au dat literaturii ,,meditații despre viață și moarte îmbrăcate în haine de fantezie înșelător surâzătoare’’ precum Iona în burta peștelui, precum Făt-Frumos din ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte’’într-o zonă a nelibertății care face paradoxul ființei umane’’. Cred în știință, merg mai departe și oricâte opreliști sau coincidenţe legate mereu de aceiași oameni mi-ar resugera că nu am deloc posibilitatea eliberării de destin, nu mă răzgândesc de m-ar acuza de lipsă de inteligenţă emoţională, aşa cum se numeşte descurcăreala interesată. Și nu am senzația ca naufragiații care scriu un bilețel și îl aruncă cu o sticlă în mare ca să fie salvați. Am încrederea celui care s-a regăsit și este în sine pretutindeni și spun mamei, deși speriată la un moment dat de cursul vieții mele: ,, nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu!’’căci mie îmi place viața mea de parcă eu, în zona nelibertăţii care face paradoxul fiinţei umane, burta matale, mamă, am apărut de la început, de când ,,fiinţă nu era nici nefiinţă’’, m-am născut cu condiția că am ales încă de atunci tot ceea ce s-a întâmplat sau urmează să se întâmple cu mine și matale cu tata, sfinții mei, mi-ați dat toate acestea ca să mă nasc încă o dată chiar atunci în momentul naşterii. Și locul în care m-am născut l-ai ales mata dar l-am hotărât tot eu pe cel în care să trăiesc…și anume acel loc în care n-ai vrut să mă naști, mamă!
Utopiile și visurile încurcă, iar ideile epocii de unde să le iei? Nu din şcoală şi cultură? Dar dacă nivelul acestora e jos rău? De unde? Nivelul este următorul: celebrități nule și recunoaștere falsă. Pentru mine acestea nu contează. Sunt un om fericit. Secretul meu a fost ascultarea părinților și din această ascultare am profesie, familie, casă, pasiuni împlinite, stimă de sine. Ascultarea înseamnă viață. Neascultarea înseamnă moarte.
Mesajul cărţii rămâne unul vesel prin atitudinea tonică a lui Aurel în faţa acestora, dar să-l parafrazăm pe autorul Viorel Gârbaciu:
Cum că umoru-i lucru foarte mare
O ştiu şi eu, că doară nu-s nătâng
Cu toate –acestea risc o întrebare:
De ce când vă citesc încep să plâng?
Cartea preamărește creativitatea omului făcând ca toate să fie mângâiate de un înger, personajul principal Aurel care, precum Prâslea care iese victorios și din această încercare și din următoarea, şi …aşa mai departe. Astfel balauri care scuipă flăcări pe gură şi care nu lasă împăratul puternic să vadă merele de aur coapte.. .E adevărat însă că le-ar manca pasărea de foc din mitologia rusă, sunt răpuși de voinicul vânjos Aurel. Acești balauri sunt fie un fiu care nu şi-a văzut mama 25 de ani, fie un pușcăriaș atras de bani cărora le simte mirosul fără să adulmece pur şi simplu, fără respect de sine, fără respect de biserică, de familie, continuu etc.
Cartea a fost promovată în reviste şi cotidiene locale precum ,,Caietele Columna’’ cu ,,Îndrumar cum să nu ne transformăm în Oameni negri, rămânând ceea ce suntem, oameni rari’’, revista ,,Serile la Bradiceni’’ şi Ziarul ,,Gorjeanul’’ cu ,,Dau viaţa mea pentru-o iubire’’, ,,Gorjul Istoric’’ cu ,,Ce mi-au povestit pantofii cei vechi’’, povestire scrisă de mine la 10 ani. Mulţumesc celor care m-au sprijinit: prof Aurel Popa, editor şi tipograf, prof. Ion Popescu-Brădiceni şi prof Ion Trancău, critici literari, ing Vasile Ponea, secretar literar al revistei ,,Caietele Columna’’, lt.col. (r.) Gheorghe Bușe, colegei de serviciu Camelia Nănău pentru grafica copertei şi muzei care nu mi-a lăsat ,,pana în cerneală’’.
V.S.M.
