După ce l-am mai tachinat pe Avi când cu una, când cu alta, ne-am întors la Maria şi mamaie. Stăteau de o parte şi de alta a mesei. Pe ea, pe masă, o ditamai mămăliga, acoperită cu un prosop curat, jumări, cârnaţi din găleata cu untură şi o ceapă spartă. Lângă masă, ceaunul în care bunica îmi fiersese, ca în copilărie, lapte. În încăpere, mirosea bine. Vrând, nevrând, am salivat.
– Hai, moţato, hai, ca să vezi că şi eu ţi-am făcut şi îţi fac poftele! Nu doar hodorogul ăla. …Acum oale şi ulcele!
– Ba nu, demnitate în slujba cerului! Ce-i drept, la ordinele Celui de Sus. Am vorbit eu cu tataie. Ce ştii dumneata?! Şi-apoi unde ai văzut olari în cimitir?…
– Taci, meliţo! Taci şi mănâncă! O vezi, fată? Asta o să moară cu Gheorghe în gând. Eu nici n-am fost şi nici nu sunt… – s-a plâns mamaie Mariei.
– Exagerezi! Sarra te are pe tine, mamă, iar pe mine, un fel de soră…
– Lăsă că ştiu eu!… – i-a răspuns bunica în doi peri.
– Aşa e, însă… – s-a amestecat Avi.
– Auzi, dumneata, eu o ştiu bine că am crescut-o de când era cât lingura. Mânca-i-aş coadele ei! Că uite ce păr frumos are şi ce bine îi şade! Numai că… Ce să mai zic?! Fatăăă! Fată, trebuie să-ţi mai vină şi ţie minţile la cap! – mi-a zis ea privindu-mă în ochi.
– Păi, au venit, o să mai vină… – am vrut eu să o mai înduplec.
– Da de unde?! Dacă ar fi mintea la te miri ce colţ de stradă, poate! S-ar găsi şi-n prăvălie, la Rătana. Mintea, mumă, să ţii minte de la mine, mintea îl face pe om!
– Ce-i drept, aşa e! – a aprobat-o Avi.
– Mda! Bine că îmi dă şi mie cineva dreptate! Mă băiete, ştii ce? Pe fata asta, meliţă, aşa cum e, trebuie s-o ai la suflet. E un fel de balsam, de mirodenie… Mda, dacă vrei să-ţi fie bine! …Chiar şi dacă o să-ţi mai mănânce zilele. Asta fac, în general, femeile.
– Altfel, nu sunt femei! – a glumit Avram.
După ce am terminat de mâncat, am pupat-o, în semn de mulţumire, întâi pe mamaie, apoi pe Maria şi, ultima dată, pe Avi.
– Hai, gata, uite, te-am pupat şi pe tine! Pusesei capul în pământ! Of, ce sunt bărbaţii?! Veşnic, nişte copii! Nu cumva să se atingă careva de jucaria lui! Jucărie? Măăă! Să ştii că eu nu sunt păpuşica nimănui! Profesore, ochi mari şi urechile pâlnie! Cu mine te joci doar când vreau eu, nu aşa când îţi vine pofta…
– Vezi? Ce ţi-am spus?! – l-a atenţionat ea în timp ce l-a privit pe Avram.
– Ia zii, mamaie: ,,vipera’’! – Ca să ştie omul cu cine are de a face… Ce-l aşteaptă… – am îndemnat-o pe bunica, în timp ce i-am sărit lui Avi de gât.
– Mă, află de la mine că sunt zmeu curat. Adică zmeoaică, şi-am să-ţi rup oasele că tot nu au făcut-o altele. Aaa, fir-ar ele să fie! Ia să-mi spui tu mie ce au căutat la tine?
– Sarra! Mă faci de râs!… – s-a ruşinat el.
– Bine, fie, dar de pupat trebuie, că altfel…
– Aoleu, muică, nu e a bine! Sfârşitul lumii…
– Apoca-lipsu, mamaie! Ce ştii dumneata? Apoca-lipsu!
***
– O fi, mumă, o fi! …Că lumea a orbit şi nu prea mai vede ce ar trebui să vadă, iar ăi cu coarne îşi fac mendrele. Of, păcatele mele! Uite, mi s-au cam luat puterile şi n-am apucat nici măcar să mă spovedesc. Odată mă pomenesc aci, peste mine, cu moartea şi voi, cine ştie pe unde?!
– Mamă, iar începi? – a întrerupt-o Maria.
– Aşa e, mamaie, dumneata de moarte eşti? Stai să fac şi eu un copil, să-l creşti şi… Moartea?! De când te ştiu, tot cu moartea şi de murit, uite că…
– N-am murit că am avut şi eu socotelile mele.
– Ca să vezi! Te pomeneşti că ai tot socotit şi tocmai acum?…
– Da sau ba, treaba e că s-au cam împuţinat zilelele. De-asta zic să vă arăt ţoalele, hainele cu care să mă îmbrăcaţi când o fi şi o fi. …Că trebuie să fie! Omul face ce face şi se duce la locul lui.
– Mamaie, nu auzi că am de gând să fac un copil?
– Aud fată, aud! Uite-o pe mumă-ta aci! Iar dacă oi mai avea puteri…
Cu sau fără voia noastră, bunica ne-a dus în camera dinspre drum. Nu mai intrasem acolo din anii liceului. Mă aşteptam să o găsesc la fel cum o ştiam. Nu a fost să fie. Pe masa de lângă fereastră, înghesuite unele peste altele, lumânări, străchini, ulcele… Apoi nişte ulcioare din lut ars şi smălţuit, toate de la olarii ce trecuseră prin faţa casei, în anii copilăriei mele. Lângă lumânări, tămâia şi căţuia. Pe pat, înşirate, parcă după un anume ritual, prosoape şi batiste.
– Ăstea mi le-am făcut singură, deşi, pe vremuri, le pregăteau femeile la priveghi, lângă capul mortului. Mai legau o lumânare, mai treceau lumea prin gaura acului… Mai puneau un ban şi iar vorbe… – ne-a zis mamaie în timp ce ne-a arătat şi lumânarea, şi moneda înfăşurate în colţurile opuse ale fiecărui prosop sau batistă. – S-a cam împuţinat oamenii! Pe-aci, pe lângă mine, am rămas aşa, singură cuc!
– Păpăză, mamaie! Pupăză! Nu de alta, dar cucă nu se poate! – am zis eu, zâmbind, în ideea de a-i speria gândul de moarte şi a destinde atmosfera.
– Doamne, fată, năroadă te-a mai făcut mumă-ta!
– Ba nu, dumneata, că dumneata ai învăţat-o aşa!
– Gheorghe e de vină, că el a tot corconit-o şi a făcut din ea o limbută. Lasă că o să dau eu ochii cu el în curând şi o să vadă ce nu a văzut, pe-aici, tot pământul. – s-a supărat bunica apoi s-a întors la toate cele întinse pe pat. Le-am aranjat… Parcă patruzeci şi patru ar trebui să fie… Asta dacă le-am cumpărat pe toate. Uite, că nu mai ţin minte! O să le mai număr încă o dată. Prosopul ăsta mare e pentru părinte, pentru popă, ăstălalt e pentru ţârcovnic. Să nu care cumva să le încurcaţi, că vă faceţi de râs, în sat. Batistele se dau… Mde!, O să le daţi şi voi la ăia care or mai fi atunci. Crucea de pus pe piept… Pe la oraş, aud că moare omul şi… gata, îl duce la groapă! O fi altfel. Pe-aici aşa s-a pomenit. Aşa mă ştiu şi… Lângă perete, uite cufărul cu hainele de moarte – ne-a arătat ea în timp ce l-a deschis. – Asta e marama. Din borangic. Mie să nu-mi puneţi pe cap vreo basma înflorată, că mă fac de râs în drum spre Ăl de Sus. Asta e cămaşa, asta e zăvelca… Dacă mor pe timp de iarnă, am minteanul ăsta, ţesut de muma în război. Cu el m-a îmbrăcat în ziua când m-a măritat. În picioare… Fată, auzi, fie iarnă, fie vară, în picioare să îmi puneţi ghetele astea. Să nu-mi daţi altceva, că, cu mine, vă ştie lumea! Le am din tinereţe. Mi-era aşa de drag cu ele!… Le încălţam doar acolo, în barieră. Dădeam jos opincile şi… Ne arătam şi noi cocoanelor. Şi, auziţi voi, ale focului… E, cocoane şi cocoane! Jos, sub ţoale, la fundul cufărului, o să mai găsiti ceva, dar nu vă arăt acum. O să vedeţi voi când m-aţi primeni de drum. Vouă vă dau cheile…
– Mamaie, mă faci să plâng!
– Da de ce, fată, că pe lumea asta sau ailaltă, tot aci sunt. Tu nu vezi că cerul nu poate fi făr` de pământ?
– Da?! Păi, da! Adică… Aşa ziceam şi eu…
***
Am ieşit din cameră, tăcute. Pentru câteva momente, şi eu, şi Maria trăiam un soi de tristeţe. Doar bunica părea împăcată cu ea, cu lumea, cu divinitatea.
– Fă, mumă, auziţi voi, ar mai fi de zis cu pomana. Aud că ăştia mai înstăriţi, de acum, cheamă pe unii de la nu ştiu ce prăvălii, de prin oraş, şi se ocupă ei de toate cele. Scot din casă mortul, plimbă mortul… Pe drum, la Biserică… Vin cu pomana… Una, alta… Am auzit. N-am văzut, da ce să zic? În ruptul capului, la mine să nu fie aşa. Lasă-i păcatelor că cine ştie cine or mai fi ăia? De unde să şti că nu or fi niscai spurcaţi? De la cine mai ştie ce,… cu numai un ceas înainte plecaţi?! Se spurcă şi mortul, şi totul! De-aia spun: să pregătiţi voi! Uite, aci, pe vatră sau sub perdeaua aia, afară, în curte… După cum o fi să fie vremea. Puneţi ceoanele ălea mari şi… Dacă o fi de post, de post să fie, dacă… Că o să aveţi din ce! Alegeţi fasolea, o spălaţi din două trei ape şi… Mai luaţi seama la ăia care cioplesc crucea, le mai dai câte un pahar… Numai să nu se îmbete că, ea, crucea, merge înainte. În timp ce fierbe, vă mai gândiţi la mine, la lume… E, dacă vă mai gândiţi, că aveţi şi voi pe ale voastre! …Fasole la felul al doilea, că întâi şi întâi, musai ciorba! Să tăiaţi şi voi o curcă, două, să nu vă zgârciţi, că de-aia le-am crescut! Să dea bine în clocot, să se umple de miros curtea toată. Cică sufletul mortului abia atunci se desfată! Când iese aburul din oală. La şase săptămâni, la parastasul ăl mare, musai varză! …Aveţi grijă, să o citească popa în cimitir, în faţa crucii, la capul mortului. Atunci mă satur eu, se satură şi viii, şi morţii. Şi auziţi voi: când faceţi ceva, să faceţi că vreţi să faceţi! Mumăăă, că pentru voi o faceţi!…
– Mamaie! Au intrat zilele în sac? – am strigat eu.
– Ho, moţato, că ar mai fi doar cu apele şi tămâiatul!
– Mai stai şi dumneata să mai treacă o vreme şi o să ne tot spui.
– Fă, ia vezi! Ăstea sunt rânduieli din rândul lumii, nu bazaconii cum crezi tu!
– Da! Adică nu… Mă rog, fie cum zici, că m-am zăpăcit şi eu.
Nicolae Bălaşa
