Rădoi, singurul gorjean care a avut curajul să scrie, asumat, la Europa Liberă, în vara lui ‘89

Un disident (din latină dissidens, prin franceză dissident) este o persoană care își face publice părerile, opiniile sau convingerile, inclusiv politice sau doctrinare, deosebite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte sau de ale majorității. În prezent, termenul este folosit cu precădere pentru a desemna persoanele cu opinii opuse celor ale unui regim totalitar, care devin opozanți ai acestuia.

Gorjeanul Ion Rădoi a devenit disident la doar 24 de ani, în timp ce era student la Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Comerț, secția Economia Serviciilor de Alimentație Publică și Turism.
Deși cunoștea riscurile unei lupte cu sistemul comunist, tânărul Rădoi decide că trebuie să tragă un semnal public de alarmă vizavi de ,,monstruozitățile” și ,,ororile” care se petreceau în 1989 în România comunistă, scriind o scrisoare deschisă, asumată, postului de radio Europa Liberă.
Gorjeanul explică faptul că în Europa mai multe țări s-au revoltat la aceea vreme pentru a scăpa de regimuri dictatoriale, în România în schimb era liniște, românii având prea puțin acces spre politica externă ce nu era servita publicului decât cu porția și deloc cu un conținut informativ care să îndemne poporul la revoltă.

Scrisoare trimisă postului de radio printr-un student arab!
Ion Rădoi decide să scrie scrisoarea și se consultă cu un grup de tineri de la Târgu Jiu printre care se afla Brebenel Cristian George și Doru Strîmbulescu, cunoscuți acum în lumea culturală a județului și nu numai.
Tânărul student este îndemnat să riposteze, știut fiind că acesta avea un unchi în Securitate iar tinerețea lui l-ar fi putut scăpa mai ușor de repercusiunile unui act împotriva sistemului.
Rădoi scrise astfel o scrisoare consistentă, pe care o semnează cu numele său și o trimite printr-un student arab spre postul de radio amintit, singura sursă de informare credibilă și neviciată a românilor în aceea vreme.

Scrisoarea se citește în toamnă!
,,Îmi este greu să încep această scrisoare deoarece știu că s-ar putea să fie ultimele gânduri ce le pot comunica concetățenilor mei”, își începea studentul gorjean epistola pentru postul de radio.
,,Știu că faptul de a-ți dori libertatea și de a lupta pentru dobândirea ei, la noi, în această țară cutremurată de istorie, chiar în secolul acesta când lumea își schimbă fața spre lumină, aici la noi se plătește cu spaimă, oprimare, sânge și chiar cu viața”, continuă Rădoi.
Deși este scrisă în vara lui 1989, scrisoarea ajunge să fie citită în toamnă acelui an, asta în timp ce autorul aștepta un mesaj codificat al jurnaliștilor care l-ar fi atenționat că scrisoarea a ajuns la destinație.
Cert este că autorul află a doua zi dimineață că scrisoarea sa a devenit publică iar la facultate ajunge să fie urmărit și interogat. Nu înainte ca colegele sale să îl salveze de o arestare previzibilă.
Mama sa și fratele ajung și ei la București, îngrijorați de urmările gestului său acela de a scrie despre regimul comunist și eliberarea unui țări de sub jugul oprimării. Nu a fost reținut la aceea vreme ci în jur de 18 decembrie 1989.
Este reținut direct de pe stradă și încarcerat la Penitenciarul Rahova.
Este pus în libertate două zile mai târziu în plină revoluție anticomunistă.
,,Am fost salvat de revoluție. O spun clar, o revoluție în care au fost teroriști care au tras în oameni nevinovați care protestau cu flori și cu piepturile goale”, a spus acum Ion Rădoi ajuns la vârsta de 57 de ani.

A încercat cu PNȚCD, apoi a plecat din țară!
Ion Rădoi alege să facă politică după Revoluție și ajunge in PNȚCD, realizează însă că țara nu poate fi schimbata motiv pentru care pleacă în Belgia și chiar în Canada.
Ajunge un IT-ist de succes dar după ani de străinătate revine înapoi la Târgu Jiu ca antreprenor.
Se înscrie în Alternativa Dreaptă și încearcă să îi facă pe gorjeni să revină la tradiție alături de un partid nou dispus să schimbe Romania în bine.
Este vicepreședinte la organizația AD Gorj și încearcă permanent sa le vorbească gorjenilor și nu numai de conservatori și de ceea ce poate face AD pentru ei.
Ion Rădoi susține că ar face de zece ori același gest, și încă zece revoluții doar pentru a avea siguranța că România nu mai este captivă în mâna unor politicieni corupți și a unor grupuri de interese.
Nu mai este la fel de tânăr ca în 1989 dar este la fel de convins ca atunci că românii pot ieși în stradă când situația o cere.
A.S.

Redăm mai jos textul integral al scrisorii:
Mă numesc Rădoi Ion și sunt student la Academia de Studii Economice, Facultatea de Comerț, secția E.S.A.P.T (Economia Serviciilor de Alimentație Publică și Turism) grupa 405.
Îmi este greu să încep această scrisoare deoarece știu că s-ar putea să fie ultimele gânduri ce le pot comunica concetățenilor mei.
Știu că faptul de a-ți dori libertatea și de a lupta pentru dobândirea ei, la noi, în această țară cutremurată de istorie, chiar în secolul acesta când lumea își schimbă fața spre lumină, aici la noi se plătește cu spaimă, oprimare, sânge și chiar cu viața.
Sunt conștient de monstruozitățile, de ororile ce le-a adus și le continuă acest regim impus, acest fals și anti-Hrist al istorie, dar știu totodată că fără protest sacrificiu, și luptă nu se pot schimba niște realități atât de grave.
Nu vreau să adresez această scrisoare președintelui țării, nici celor ce îl apără îndeaproape, celor ce îl înconjoară cu idolatrie deoarece este evident faptul că acești oameni sunt de mult în afara relației cu adevărul, în afara oricărei autorități morale autentice, în afara regretului pentru atrocitățile comise din ordinul, prin voința și mijlocirea lor – în esență în afara umanului.
Nu își are nici un rost căci trezirea lor e imposibilă. Oricum din greșelile și omisiunile voastre profită și vor profita acești oameni ai răului, acești farisei, acești criminali nepedepsiți de viață. Vor profita desigur atâta timp cât noi le vom permite.
Vouă vreau să mă adresez, vouă celor ce vreți să trăiți altcumva, vouă celor ce simțiți și sperați că viața noastră, a celor din această țară, să nu rămână în mocirla minciunii, în ură și rău, în urâțenia zilei, în acest cimitir ce ne înconjoară, vouă celor ce trudiți pentru o amară bucată de pâine, vouă celor ce grijile și sărăcia vă omoară zi de zi; vouă ce sunteți forțați să mergeți înainte orbește, mințind, furând numai și numai pentru a supraviețui; vouă celor ce purtați niște responsabilități pentru această țară dar aveți mâinile încătușate și sunteți nevoiți să continuați drumul spre prăpastie, să împingeți zi de zi tot mai mulți oameni spre ea.
Nu vreau totodată ca în această scrisoare să insist asupra situației dezastruoase a economiei românești. Aceasta e cunoscută de toată lumea. Nu aș putea spune cu mult mai multe…
Aș vrea însă să întreb poporul meu, pe cei ce mă ascultă (dacă desigur mi se îngăduie): ce ne mai îndeamnă oare să mai trăim astfel, să mai acceptăm un mod de viață atât de degradat?
Și pentru că i se spune acestui regim, regim comunist și se insistă atât de mult pe importanța clasei muncitoare, mă voi dresa vouă, muncitori din România.
Se vorbește mai întâi de toate (desigur nu înainte de gloria Dictatorului) în presă, la radio, la televiziune despre nivelul de trai ridicat al clasei muncitoare, despre condițiile extraordinare de muncă și viață ale voastre, despre democrația muncitorească, despre drepturile conferite vouă. Așa este? Prea puțini (poate nimeni) aprobă aceste afirmații; prea puțini față de marea masă de suferinzi.
Salariile mici, nedreptățile, minciunile, aprovizionarea deficitară, familia suferind de sărăcie, foamete, condiții mizere de locuit, etc…
Oare ce îți dorești tu, falsitatea declarațiilor oficiale sau autenticitatea faptelor, implicarea ne-competentă în discuții, în interminabilele ședințe sau dreptul la a protesta și activa pentru îmbunătățirea condițiilor tale, iluzia că trăiești într-o societate democratică, fără exploatare, (societate care e de fapt anti-democratică și se folosește de exploatarea de Stat) sau faptul de a fi corect retribuit , de a avea drepturi reale în societate, drepturi satisfăcute; ce îți dorești tu oare, să muncești obligat cât mai mult (căci așa susține ideologia actuală și așa și practica) sau să fii corect plătit pentru munca ta, muncă ce nu ar mai fi în astfel de condiții chiar un calvar ( căci așa o consideri acum, nu?)
Cât timp vei mai accepta să te mintă, să îți promită chiar condiții ideale și drepturi depline, chiar de a te implica în viața social-politică, iar în realitate să fii ținut în „închisoarea zilnică”, zi de zi, sub autoritatea celor ce nu își merită locul, zi de zi nevoit să taci, să înduri numai pentru această așa zisă democrație?
Ei te amenință în ascuns să nu vorbești împotriva lor, ți se spune că ți se dă destul, că nu ai dreptul să ceri mai mult, că trebuie să stai la locul tău, că oamenii competenți o să se ocupe de problemele tale, că tu nu ești capabil să înțelegi niște rațiuni economice superioare…Și astfel te-au convins.
Dar copii tăi, familia ta rămân la aceeași situație economică precară, apatia crește, lipsurile sunt din ce în ce mai amenințătoare și aceasta tot… din rațiuni economice superioare.
Nu îți este oare evident că totul nu e decât ideologie falsă, că rațiunile economice trebuia să fie în slujba muncii tale și nu în detrimentul rezultatelor ei?
Asta vrei desigur și ești conștient că nu le poți avea decât într-o societate bazată într-adevăr pe libertatea individului, pe asigurarea drepturilor cetățenești fundamentale.
Iată ce trebuie să ceri în fața celor ce te mint și încearcă să îți aducă argumente „științifice”!
Un singur răspuns e de-ajuns: oricine observă că faptele nu concordă cu teoria, că rezultate, fenomenele sunt contrare acesteia.
Nu înseamnă însă că trebuie negată orice teorie, ci că ea trebuie schimbată , astfel încât cerințele tale firești să nu fie considerate ca false și ne-întemeiate.
Ori acest lucru nu se poate realiza într-o societate lipsită de libertate, într-o țară condusă de un regim polițienesc, în această dictatură ce a adus atâta sărăcie, foamete și umilință pentru poporul nostru și așa destul de încercat de istorie.
Poate vei găsi momente de răgaz, tu cel ce porți pe umeri atât amar al muncii și vei gândi la ce poți face pentru schimbare vieții noastre; cu căință în fața lui Dumnezeu pune greșelile comise față de El, față de semeni (căci poate ai înălțat steagul roșu și tu și ai strigat osanale și slavă unui om ce nu le merită, slavă ce ar fi trebuit s-o înalți lui Dumnezeu; poate ai votat și tu atâtea legi absurde sau acțiuni de oprimare împotriva celor ce au protestat în numele dreptății și adevărului; într-un cuvânt poate și tu ai dat „câinilor cele sfinte” și l-ai răstignit pe Hristos).
Cu căință dar și cu speranță că în vremurile ce vor urma le vei putea răspunde copiilor tăi într-un mod mai fericit, la întrebarea: „tată, mamă, ce jucării mi-ați cumpărat, ce mi-ați adus de mâncare?”
Poate aceste gânduri îți vor trezi mintea și sufletul pentru a face ceva pentru familia ta, pentru tine, pentru semenii tăi, pentru vremurile ce vor fi ale copiilor sau ale nepoților tăi. Depinde și de tine dacă alții ce vor lupta pentru o viață nouă vor avea aceeași soarta ca a celor ce au fost părăsiți și sacrificați de către cei pentru care au luptat.
Mai poți tu oare răbda mizeria morală, mai poți trăi fără libertate , fără drepturi?
Situații țărănimii în România e la fel de precară. S-a ajuns de atâtea ori la situația paradoxală ca tocmai cei ce cultivă pământul și ar avea pe deplin dreptul de roadele lui, tocmai aceștia să sufere de foamete, să trăiască într-o sărăcie cruntă.
Nu mă refer la cea categorie de țărani la care cooperativizarea agricolă nu s-a realizat (categorie destul de puțin numeroasă aflată la celălalt pol, al bogăției- ce ar putea însă însemna bogăția astăzi la noi?) ci la cei deplin afectați de ea.
Pământul moștenit de le buni și străbuni, pământul plătit de aceștia cu sânge, cu viața lor, pământul atât de prețuit și lucrat de generații de-a rândul după ce a fost furat de către Stat a ajuns de batjocură. Iar tu înduri foamete, veniturile abia îți ajung, tocmai ție îți este refuzată pâinea cea de toate zilele – ție ți se dau numai în mod condiționat atâtea produse de bază. Oare aceasta nu e sclavie?
Ce viitor poți asigura copiilor tăi?
Aceeași condiție ca a ta, unde ești atât de frustrat de drepturi și proprietăți elementare; condiția de muncitor în mediul urban – da, condiție mai bună dar plătită cu aceeași sărăcie și foamete; șă îl îndrumi către o profesie intelectuală, plătit cu un salariu mic, de o condiție economică inferioară celei tale, după ani de învățătură? Sau să devină o unealtă a aparatului de Stat(?) – o sărăcie sufletească, o anti-morală.
E oare cu putință ca după atâtea veacuri de îndurare să trăiești în aceleași condiții grele, condiții de exploatare. Mulți dintre înaintași s-ar răscoli în mormânt în fața umilinței cu care suporți jugul. Și totuși continui în această tăcere, în aceeași pasivitate.
Ce a mai rămas oare din satul românesc decât sărăcia, foametea, prost-gustul, ce a rămas din frumusețea universului patriarhal, din pământurile atât de îngrijite altădată, din sărbătorile atât de mult așteptate, din voioșia vieții la țară?
Mai nimic: zdrențele, foametea și apatia.
Ce te mai îndeamnă oare să trăiești așa?
Îmi aduc aminte de protestul unor țărani din județul Gorj, protest ce a avut loc în urmă cu 8-9 ani, în ziua când în Municipiul Târgu-Jiu s-au introdus cartele la pâine.
În dimineața aceea s-au strâns în fața Comitetului Județean de Partid mai multe persoane cerând desființarea cartelei. Miliția a apărut imediat dar nu a intervenit.
S-a format o delegație dintre cei ce protestau, delegație ce a intrat în clădirea Comitetului Județean să-și revendice drepturile. Nu știu ce s-a discutat, știu doar că li s-a promis că lucrurile se vor schimba imediat… Imediat până mulțimea s-a risipit.
Nu s-a schimbat nimic de fapt, decât pentru cei ce au fost considerați instigatori.
E lesne de înțeles ce au suferit acei oameni.
Oare mai poate cineva crede, în promisiunile lor?
Oare mai e nevoie de atâta timp pentru a te convinge ce trebuie să faci?
Cine te ține în inerție? Frica? Crezul că trebuie să aștepți…Dar până când? Și ce să aștepți? Spune aceasta și familiei tale și copiilor tăi și sufletului tău îndurerat.
Nu ne asemănăm noi oare cu acela ce, căzut în apă, se roagă: „Dă Doamne din mâini.” În tihna ceasurilor se vor găsi „îngeri” care să-ți aline amarul, dar brațele tale nemișcate nu vor avea roade până ce nu le vei pune în slujba adevărului, binelui, în slujba lui Dumnezeu.
Am avut cu câțiva ani în urmă o discuție cu un miner din Valea Jiului.
Am rămas surprins în urma afirmației acestuia (mai târziu aveam să înțeleg că este într-adevăr întemeiată): „Noi minerii, toți muncitorii de fapt degeaba ne revoltăm căci nu știm ce să mai cerem. La toate acuzele noastre și cererile noastre ei găsesc argumente împotrivă, scuze, amânări justificate prin atâtea și atâtea motive. Ar trebui să ne îndrume intelectualii și voi studenții ar trebui să ne ajutați.”
Nu am vrut să îi aduc aminte de cât de ușor au uitat că minerii de cei ce i-au condus în grevele din Valea Jiului. Conducătorii grevelor de atunci au fost după terminarea protestului atât de ușor dați dispăruți – greviștii i-au dat uitării și nimeni nu a protestat deși îmi aduc aminte de cuvintele lor (am fost pe Valea Jiului în acele zile, printr-o coincidență fericită, fără a participa la manifestație – aveam doar 12 ani). Spuneau: „Nimeni nu se va atinge de capetele celor ce ne conduc!!”. Și totuși aceștia au murit… Și mai mult criminalul a fost făcut și „miner de onoare”.
Cu toate acestea e foarte clar că intelectualitatea și studențimea trebuie să se alieze cu cei ce protestează.
Istoria a dovedit de nenumărate ori, cât de necesară e o astfel de alianță.
Dar ea nu s-a făcut la noi în anii comunismului, nici la Petroșani pe deplin, nici la grevele de la Motru, nici la manifestația de la Brașov.
Deși greva de la Motru a durat aproape o lună de zile(dacă nu mă înșel) deși manifestația de la Brașov au izbucnit la fel de violent, nu s-a găsit nimeni acolo să oprească furia mulțimii și să propună de exemplu înființarea unui sindicat sau a unei alte organizații, nimeni care să nu fie furat de valul violenței oarbe. Rezultatele au fost „de moment” iar consecințele … crude pentru cei ce au căzut victime.
Nu s-a găsit nimeni dintre ingineri, tehnicieni, muncitori să îndrume protestul, să unească forțele spre un protest organizat și prin aceasta durabil.
Se știe că țara are destui intelectuali, că deși numărul adevăraților intelectuali, specialiști e în vertiginoasă scădere(datorită condițiilor materiale a sistemului de pregătire și de învățământ, a sistemului de cointeresare) s-ar fi găsit persoane ce ar fi putut orienta forțele declanșate către un protest constructiv, ar fi putut susține sau fonda revendicările (celor ce s-au revoltat) în fața armatei de specialiști de care dispune regimul. Și totuși nimeni nu a intervenit în acest sens ! Oare mai e de acceptat acest mod de a trăi, în ascundere, în lașitate?
Desigur s-ar putea spune: suntem de 40 de ani de comunism forțat. Doctrina a fost clară: „dezbină și cucerește”. Tocmai când așteptam o Românie nouă, a venit acest potop. Marii noștri oameni au murit în pușcării iar cei ce au rămas sunt obligați să tacă. Da, așa este, însă oare cât timp ne mai putem dezvinovăți cu astfel de afirmații? Acestea erau perfect valabile în ani ’65 după ce țara trecuse prin „obsedantul deceniu”.
Acum însă aceste scuze își pierd din valabilitate (deși deceniul acesta nu e cu mult mai puțin obsedant).
Intelectualitatea și studențimea sunt acum în condiția mizerabilă a supusului frustrat de elementaritatea la care ar avea în mod natural dreptul.
Exceptând pe cei ce au acceptat compromisul, este clară sărăcia și deziluzia ce domnește în rândul acestor categorii sociale.
Umilința de zi cu zi în fața celor puternic ideologic, dezgustul și lipsa de sens, datorate unui sistem de contraselecție, dedublarea în fața unei realități impuse – pe de o parte „eul” ce trebuie să se supună, pe de altă parte sinele ce nu acceptă – și apoi lupta crâncenă dintre ele, condiție periferică în majoritatea deciziilor, în aprecierea făcută de cei bine ancorați în concretul falsificat … Conflictul interior între, pe de o parte acceptarea unui compromis cu speranța găsirii unei soluții viitoare, cu speranța păstrării integrității morale, a scopului vieții, a bogăției interioare ce avem datoria să o păstrăm dar și să o fructificăm…și pe de altă parte acest aici, acest acum ce impune nu o sinucidere intelectuală – care e într-adevăr un pericol și o greșeală dacă ea se înfăptuiește – ci un sacrificiu pentru semeni, un sacrificiu în „imediatitate” în cazul nostru.
Ne mai vorbind de situația materială subumană în care trăiesc intelectualul și studențimea română (situație inferioară tuturor celorlalte categorii sociale)
Rolul lor nu este nici pe de parte acesta.
Gândirea e puterea, viața, continuarea harului, supremația omului față de natură și nu rolul de mizerie ce i se oferă în societatea noastră.
Am putea spune ce ne-am aflat sub trei dictaturi: cea care altădată a stăpânit țara din afară; a doua cea care o stăpânește astăzi dinăuntru; a treia cea care e și cea mai periculoasă poate, care duce la decreptitudine, la lupta cu firescul, cu naturalul, cu normalul, cu evidența. E vorba desigur de dictatura memoriei afectate de oroare, a inchizitorului imaginar, a bolii, a morții a inerției asupra refugiului, asupra interiorului. Și aceasta e desigur ultimul moment dar și cel mai periculos deoarece reînvierea însăși e periclitată.
Formele ei sunt vizibile oriunde: apatia, suferința, reducția la nimic, inhibiția totală, privirile „goale”, anchilozarea sufletească, moartea. Un univers Kafkaian, o crimă absolută împotriva demnității umane, o înjugare a individului la condiția nefastă de simplu spectator al unor realități asupra căror ar avea dreptul să decidă. E de fapt un fenomen ce se manifestă peste tot în societatea noastră.
Așa se întâmplă când „carnetul roșu”, afiliația ideologică la dogmele unui partid întrec totul: drepturi, egalitate. O greșeală fundamentală, o negare a vieții, a lui Dumnezeu, a omului însuși.
Și mai mult , intelectualii sunt făcuți adesea responsabili de afilierea la acest partid și de pasivitate (până de curând desigur, înainte de a se auzi câteva voci importante în protestul împotriva regimului).
Prin natura sa, intelectualitatea e înzestrată cu o capacitate peste medie și de aceea are și responsabilități de a conduce această „medie”.
Se mai poate îndura umilința din partea acestui regim anarhic?
Ce simt oare copiii voștri și așa destul de chinuiți și așa destul de chinuiți și ei., când vă văd umiliți, deziluzionați? Ce lume, ce viață le lăsați lor? Uitați-vă la urmașii voștri – studenții. Cum se bucură ei de viața luminoasă și prosperă a comunismului?
Prin sărăcie, dezinteres, lipsă de sens, de țel, foamete, boală, degradare. Iată cât de mult ne-a costat o idee falsă, dogmatismul, faptul că am acceptat totuși un sistem impus, apoi am susținut iluzia, falsitatea, ura și nu buna-credință, adevărul, dragostea, binele.
Iar tinerii care vor purta pe umeri greșelile înaintașilor sunt încă dominați de neputință, groază, ruptură între două verbe fundamentale: a voi și a putea.
Până când nu vom acționa nicicum, până când vom fi lași când ar trebui să protestăm activ? Până când nu vom scăpa de trista soartă de a fi categoria socială cea mai dependentă de bunăvoința societății, de condiția lipsei de statut bine definit în societate? Poate până atunci va trebui să așteptăm prea mult și prea târziu va fi …
Se așteaptă de la voi intelectuali români, părinți, frați ai noștri puțină lumină călăuzitoare și
încet-încet se va face ziuă. Altminteri o să se continue greșelile hazardului. Copiii voștri așteaptă o altă viață decât cea pe care le-ați arătat-o până acum.
Tinerii cred într-o altă lume. Ajutați-i să o găsească! Nu rămâneți între semn și spadă! Căința și faptele noastre ale tuturor vor aduce pe Hristos în preajmă. Vă rugăm, în genunchi vă rugăm, mai dați-i o șansă să se nască.
Aș vrea să mă adresez acum celor ce fac parte dintr-un motiv sau altul din organele puterii de stat, mai ales acelora dintre ei ce mai au o fărâmă de conștiință, un strop de mobilitate, o umbră măcar a autorității morale supreme, un gram de putere de a discerne între rău și bine, între lume și Dumnezeu, între lege pământească și lege supremă ; care mai au dincolo de întunecare și rigiditatea minții … o emoție, un cuvânt propriu, un regret și o speranță.
E oare atât de greu de înțeles pentru ca voi să slujiți unui inamic al poporului și chiar al vostru? Că ar trebui să apărați poporul de furia unui regim și nu invers? Oare copiii voștri nu vă vor acuza atitudinea? În fața propriului suflet, în fața lui Dumnezeu mai puteți sta senini și nevinovați? Credeți că totul e aici și acum, că indiferent dacă istoria vă va pedepsi sau nu, „voi ați realizat ceva în această viață”?
Poporul așteaptă de la voi dreptate, fapt pentru care sunteți plătit de el și nu de un regim politic! Securitatea ce i-o dați este de fapt teroare!
Oare va trebui să mai treacă mult timp pentru ca voi să fiți de partea poporului, ca inima voastră împietrită să se înfioare în fața atrocităților comise în numele vostru?
Zilele până la schimbarea situației politice la noi sunt numărate. Timpul unei adevărate Revoluții române e aproape. Timpul când vom refuza să mai fim sclavi, să mai trăim în această închisoare și nu într-o țară liberă, acest timp se întrevede de sufletul oricărui suferind. Lucrați, vă rugăm, pentru a ne apăra, faceți-o într-adevăr și nu-l ocrotiți pe dictator!
Legea, care niciodată nu a fost absolut corectă și care acum, la noi a devenit din mai multe privințe anti-lege, nu vă justifică acțiunile crude, ororile sau pasivitatea, fuga, ascunderea de realitate.
Căința e ultima cale pentru noi, dar mai ales pentru voi, cei fără de milă.
Este neîndoielnic că printre voi există încă oameni, există încă bunătate, respect, teamă de Dumnezeu, credință. Fiți alături de noi, de cei obidiți. Întoarceți-vă la credința cea bună, vă rugăm ca pe părinți sau ca pe frați, fiți aproapele nostru!
În final aș vrea să mă adresez vouă, oameni de bună credință, credincioși din orice biserică. Oare aceasta este calea cea bună: a sta ascunși după mantia bisericească, după cuvinte, nu după fapte? Oare aceasta este calea, să renunțăm la orice act de credință în a face din haosul ce ne înconjoară o lume , o lume mai bună?
Oare cum putem lua înapoi cele sfinte pe care „ni le-au smuls câinii”, dacă nu prin sacrificiu? Oare ajunge să vorbim despre Isus Hristos, să credem în el dar cuvintele lui să nu le împlinim, faptele lui să nu le urmăm, trimișii lui (căci „în orice om este un Hristos”) să nu-i auzim, să fim chiar indiferenți la sacrificiile ce le fac ei?
Prin trimișii lu, prin semnele lui El spune: „Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați și eu vă voi da odihnă”. Iar noi nu ne întoarcem către El. Și foametea, suferința, minciuna, decăderea „cuprind” din ce în ce mai mult.
Dacă cineva protestează, ceilalți se dau de o parte ca nu cumva să fie considerați vinovați și ei. Dacă cineva strigă, nimeni nu-l aude. Așa au făcut oare ucenicii lui Isus?
Se pare că mai mult, credința a căzut într-un fel de formalism absurd: „Mântuitorul a fost, și așteptăm a doua venire și atât” … și nimeni sau prea puțini fac ceva pentru venirea Lui.
Mulți preoți (să nu mai vorbim de preoțimea ortodoxă care e atât de coruptă iar cei cu adevărat preoți ortodocși se știe că nu mai sunt băgați în seamă, de cei ce ar trebui să îi valorifice) și mulți credincioși se reduc la această pasivitate. Iar relele se înmulțesc.
Se pare că izolarea aceasta ne-a făcut să urâm orice popor: austro-ungarii au făcut așa… turcii la fel, rușii nu mai vorbim… Poate în curând o să se dea vina și pe români.
Desigur nu aceasta e adevărata concepție a românului dar aceasta încearcă să i se inculce. Istoria într-adevăr nu ne-a cruțat, ne-a nedreptățit de destule ori … dar cine a citit măcar Biblia își dă ușor seama că numai prin suferință se ajunge la adevăr, la Dumnezeu.
Oare nu trebuie să ne căutăm mai întâi vina noastră (necredința, răutatea, încăpățânarea, indiferența naivitatea, etc…) și apoi să găsim vini celor ce ne-au nedreptățit?
Și chiar așa fiind, aceasta e calea, de a refuza deschiderea, de a prefera izolarea?
Uităm oare că toți suntem supuși greșelii , că a te ascunde, necredința, pasivitatea se plătesc încă destul de crud?
Vrem oare perfecțiunea, când ea nu există pe pământ? Și dacă ea nu există aici, nu are nici un rost să îmbunăm viața?
Ori în loc să dovedim celorlalți că Hristosul nostru poate să reînvie după atâtea și atâtea veacuri de suferință, noi abdicăm acum când trebuie să facem ultimii pași spre victorie?
E timpul ca totul să fie schimbat. Nu îndemn la revoltă violentă (deși cine știe dacă nu se va ajunge la așa ceva dacă situația de față se menține) ci la unire și protest. Numai uniți și numai protestând vehement împotriva acestui regim crud putem să ne obținem libertatea.
Vă rog să mă iertați dacă prin anumite cuvinte sau gânduri am greșit. Am vrut ca măcar acum, înainte de potopul ce va urma, acum față în față cu mine însumi, cu cei ce mă ascultați să spun numai și numai adevărul în care cred.
Am renunțat voit la cenzurarea gândurilor și sper că am reușit să fiu bine înțeles. Sper ca suferințele mele ce vor urma să nu fie degeaba, sper ca ele să-și găsească rodul în voi, în faptele viitoare. Aș fi putut să aleg multe alte căi prin care aș fi avut o viață ușoară, îndestulată, mulțumitoare. N-aș fi avut însă credință, libertate și Dumnezeu. Înainte de despărțire (poate definitivă, cine știe?) , îngăduiți-mi să rostesc o rugăciune, pentru noi toți cei ce încă mai supraviețuim în această țară, pentru frații de dincolo care odată, poate vor fi așteptați cu flori să se întoarcă acasă, pentru voi toți cei ce vor să audă:
„Doamne Dumnezeule, părinte al tuturor, stăpân al Cerurilor și al Pământului, a tot ce este lumesc, slavă și mărire Ție. Doamne Isuse Hristoase, Mântuitorul nostru, ne închinăm ție. Fă-ne Doamne să cunoaștem noi calea ta, te rugăm iartă-ne greșelile și nu ne lua Harul, te rugăm vino în viețile noastre ca stăpân suprem. Poporul acesta urgisit de istorie, nedreptățit de timpurile bune și rele, te roagă în căință să-l ierți și să-i arăți calea.
Clipele sunt grele, dușmanii sunt puternici și chiar dintre noi s-au ales. Ne-au chinuit, ne-au bătut, ne-au luat proprietățile, ne-au luat drepturile, ne-au închis în temnițe iar acum vor să ne ia și ultimul drept: la a supraviețui. Acum când Numele Tău e negat de ei, fă-i tu Doamne să ți se închine ție și să se căiască, fă tu Doamne ca noi cei pierduți și neuniți să venim la tine, să ne putem purta crucea până la sfârșit. Ajută-ne, Doamne, să împlinim legea ta, să nu alungăm Mântuitorul din viața noastră… te rugăm Doamne.
Pe drumul tău vreau să merg Isuse, calea Ta nu vreau să-mi fie străină, vino și în viața mea și a celor ce nu te cunosc încă. Dă-ne Harul tău, Doamne. Iertare îți cer, în numele celor din poporul din care fac parte care deși te recunosc pe tine ca Mântuitor… ți-au greșit.
Ție Tată ceresc vrem să-ți dăm viața. Primește-ne Doamne Dumnezeule, Doamne Isuse între copiii tăi.
Amin.”