Puţine zile ne mai despart de cea de-a 78 a aniversare a protecţiei civile din România. La Tg-Jiu evenimentul va fi sărbătorit printr-un complex de manifestări specifice organizate de Comitetul Local pentru Situaţii de Urgenţă împreună cu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Lt. Col. Dumitru Petrescu” Gorj.
Profităm de acest prilej pentru a aminti cititorilor noştri câteva repere din istoricul acestei activităţi, rolul şi misiunile protecţiei civile pe teritoriul ţării noastre.
Prima denumire a protecţiei civile a fost conform Decretului Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 „Apărarea pasivă contra atacurilor aeriene’’ având ca scop „limitarea efectelor bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi teritoriului asigurându-se protecţia şi micşorând eficacitatea atacurilor”. Dezvoltarea rapidă în acea perioadă a aviaţiei militare, amplificarea efectelor distructive ale armelor şi a substanţelor toxice de luptă au determinat o intensificare a preocupărilor legate de protecţia populaţiei şi a teritoriului. Prin aprobarea „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene” este detaşată net apărarea pasivă de cea activă. În baza prevederilor regulamentului este stipulat faptul că în organizarea pasivă fac parte şi măsurile specifice pentru protecţia cetăţenilor şi a bunurilor materiale împotriva atacurilor aeriene ori alte situaţii speciale. Pregătirea apărării pasive comportă în lumina documentelor de atunci „studiul şi punerea în aplicare a măsurilor generale de siguranţă, a măsurilor preventive precum şi a celor de salvare”.
În anul 1936 în baza Înaltului Decret Regal nr. 2620 Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului organizează şi pregăteşte „de război toate mijloacele de Apărare Activă şi Pasivă a teritoriului”. Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive rămâne la dispoziţia Ministerului Aerului şi Marinei până în anul 1939 când odată cu promulgarea Legii pentru apărarea antiaeriană a teritoriului s-a prevăzut înfiinţarea unor secţiuni specializate cum ar fi echipe de brancardieri şi infirmieri, grupe pentru dezinfectare şi protecţia populaţiei care „vor primi din timp o instrucţie teoretică şi practică potrivită şi vor fi antrenate prin exerciţii dozate şi progresive”. Tot în această lege se reglementează introducerea în cadrul programelor şcolare şi a activităţii „instituţiilor şi stabilimentelor de stat sau particulare, a societăţilor şi asociaţiilor a orei săptămânale de pregătire în domeniul apărării pasive”. În anul 1943 ia fiinţă Corpul Special de Intervenţie cu scopul de a acţiona în centrele bombardate, la înlăturarea bombelor neexplodate, stingerea şi limitarea incendiilor precum şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi ori evacuaţi.
După război prin Decretul 24 din anul 1952 se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană (ALA) în cadrul căreia sunt organizate state majore, servicii de specialitate şi formaţiuni specifice. Odată cu organizarea administrativ-teritorială din anul 1968 se constituie state majore ALA la nivel de judeţe, municipii şi ministere precum şi instituţii ori întreprinderi stabilindu-se priorităţile şi misiunile ALA. Prin 
Decretul nr. 544 din 1972 sunt clarificate atribuţiile ministerelor, organelor centrale precum şi conducerile în domeniul ALA. Legea privind Apărarea Civilă şi Decretul privind măsurile de apărare civilă din anul 1978 defineşte cel mai bine misiunea acestei nobile activităţi şi anume protecţia celor fără arme atât în cazuri de conflict armat cât şi în catastrofe ori dezastre.
Revoluţia din 1989 a creat condiţii de perfecţionare a activităţilor specifice înscriindu-se în procesul de democratizare. România a ratificat prin Decretul 224 din 11 mai 1990 Protocoalele adiţionale 1 şi 2 ale Tratatului de la Geneva din anul 1949 privind protecţia victimelor în cazul conflictelor armate.
Astăzi majoritatea statelor din Europa, Asia şi cele două Americi acordă o atenţie sporită problemelor de protecţie civilă cu accent pe protejarea populaţiei şi a bunurilor materiale în caz de război ori calamităţi naturale. În fiecare din aceste state s-a stabilit prin legi ori decrete locul protecţiei civile în sistemele de apărare proprii. Conducerea structurilor de protecţie civilă revine atât şefilor de state (ca în Franţa, Anglia, Suedia sau Olanda), şefilor de guverne (Germania, Austria ori Turcia) cât şi miniştrilor de interne sau ai apărării din ţările respective.
Protecţia civilă a României cuprinde un complex de măsuri organizatorice pentru ocrotirea populaţiei, a valorilor culturale şi bunurilor materiale în caz de război, calamităţi sau catastrofe precum şi pregătirea teritoriului şi a economiei pentru apărare cu mijloace şi prin activităţi specifice. Protecţia civilă are la bază principiile dreptului umanitar internaţional iar prin caracterul său cuprinde întreaga societate românească. Modul de organizare a acesteia are la bază principiul administrativ-teritorial şi al locului de muncă. În caz de conflicte armate efectivele protecţiei civile îndeplinesc sarcinile Protocolului adiţional nr. 1 al Convenţiei de la Geneva din 12 aug 1949 şi al prevederilor cap 5 din convenţie.
La final iată câteva dintre cele mai importante misiuni ale protecţiei civile:
– prevenirea populaţiei asupra pericolului atacurilor inamicului aerian, calamităţilor sau catastrofelor.
– ocrotirea populaţiei împotriva efectelor armelor de nimicire în masă ori convenţionale în caz de conflicte armate.
– asigurarea protecţiei valorilor culturale şi a bunurilor materiale prin măsuri specifice.
– participarea la acţiunile de limitare şi înlăturare a urmărilor atacurilor inamicului, a calamităţilor ori catastrofelor.
– identificarea, neutralizarea şi asanarea muniţiei rămasă neexplodată.
– pregătirea populaţiei în vederea asigurării măsurilor specifice de protecţie civilă.
Mugurel Petrescu
