Prostia care ucide

199
Am crezut că reacţia consilierilor locali din Râmnicu-Vâlcea şi a unor locuitori ai acestei urbe a fost un accident de atitudine sau o acţiune a PD-L-ului local să deturneze sensul unei mari înşelătorii pe care o suferiseră vâlcenii la alegerile din iunie 2008.

Repetarea, în parte, a episodului şi la Craiova mă face să strig din răsputeri: “Fraţi olteni, fraţi români, treziţi-vă!”. Solidaritatea umană este o atitudine superioară care ne aduce satisfacţie sufletească, iar cel ce rămâne insensibil la suferinţele aproapelui nu are parte de acest fel de bucurie. Dar de aici până la a manifesta în sprijinul unuia asupra căruia justiţia este mandatată chiar de noi să facă dreptate îmi pare a fi o cale mult prea lungă.

Reacţia craiovenilor în sprijinul lui Solomon, dincolo de caracterul “spontan” organizat, ridică întrebări la care oricât am căuta răspunsuri în terenul raţionalului sau chiar al compasiunii este greu să le găsim. Locuitorii Craiovei l-au propulsat, prin votul lor, pe Solomon în fotoliul de primar, dar nu pot să cred că l-au mandatat ca în schimbul unei bune administrări a oraşului, să mai ia din când în când câte o şpagă. Nu pot să cred nici că susţinătorii au luat şi ei, împreună cu Solomon sau separat, şpagă în ocazia verificată de autorităţi sau în altele. Datoria autorităţilor este să clarifice împrejurările complete ale faptei de care îl acuză pe primar, pentru că iarăşi nu pot să cred că Solomon a falsificat singur la lumina lanternei documentele incriminate. Nişte funcţionari vinovaţi sunt, încă, în libertate şi au tot interesul şi resursele să organizeze manifestaţii.
Tradiţia solidarizării cu infractorii are rădăcini adânci în frageda noastră democraţie, dar chiar şi “tătucul” Iliescu n-a angajat în susţinerea lui Bivolaru decât o parte a activului central de partid. Această nouă fază, sub umbrela noului partid-stat, este deja faza pe municipii şi urmează probabil cea pe judeţe. Sper să nu ne surprindă când strămutaţii (nu cei “de lux”) îl vor considera pe Manţog ca fiind unul de-al lor şi-l vor conduce cu alai până la poarta puşcăriei.
În acest climat al idolatrizării infractorilor şi a prezenţei lor în mai toate poziţiile cheie din politică, economie, administraţie şi alte sfere ale vieţii noastre cotidiene, un comportament aplicat pe respectarea legii, pe morală, pe respect devine aproape condamnabil şi dacă vom admite o atare desfăşurare nu ne rămâne decât să ne ascundem noi prin puşcării, încât zidurile acestora să ne ferească de nelegiuirile de afară. Nu sunt un defetist şi nu cred într-un asemenea scenariu, dar în acelaşi timp observ că nu folosim cele mai eficiente mijloace de apărare a valorilor fundamentale ale democraţiei, printre care dezlegarea individului de atitudini şi reflexe care-l ţin prizonier într-o societate aşa-zis liberă.
Nu vom putea depăşi aceste reflexe dacă nu vom înţelege că atitudinea noastră este cea mai importantă armă împotriva impostorilor şi escrocilor, indiferent că ei îşi creează sau nu măşti onorabile. La rândul lor mizează pe lipsa noastră de atitudine sau cum discutăm în aceste rânduri chiar pe deturnarea ei. Trebuie să învăţăm să întrebăm un primar ce se întâmplă cu banii noştri, trebuie să protestăm când autorităţile nu-şi fac datoria. Publicitatea făcută în cazul lui Solomon făcea mai uşor asimilabil, în sens civic, un protest al craiovenilor faţă de trădarea intereselor lor de către primar pentru că, dacă un întreprinzător a dat şpagă pentru rezolvarea problemei sale, alţii, în mod cert, au fugit de un asemenea edil şi au investit cine ştie pe unde. Evenimentele pe care mi-am format prezenta opinie au o încărcătură mult mai complexă decât am putut eu reda. Aş putea extinde analiza numai că, din nou, constat că presa românească dă consistenţă proverbului “câinii latră ursul merge” şi cred că o cauză subzistă şi în interiorul breslei. Dacă unii protestează ca să facă “justiţie în stradă”, alţii scriu ca să facă “justiţie, politică sau economie în presă”, politicienii îi învaţă pe ceilalţi cum să facă, observăm cum fiecare parcă îşi doreşte locul altuia numai pe al său nu.
Nu trăiesc din scris, ceea ce înseamnă că altele sunt preocupările mele prioritare, dar am considerat că vorba şi cuvântul scris sunt cărămizi cu care să zideşti şi nu picamere cu care demolezi, iar asta m-a fascinat. Presa văzută din interior mi-a creat o dilemă: să încerc să zidesc ştiind că alături de mine funcţionează şi picamerul, sau să mă opresc? Nu pot continua fără să cer iertare cititorilor şi pentru zgomotul picamerelor, dar şi pentru cărămizile care-mi scapă mie.
PETRE DINCĂ

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here