Personalitatea adevărată în prosens evanghelic stă la puterea creştinului ajutat de Dumnezeu, să crească spre idealul său de bine, de frumos şi de cunoaştere, până la realizarea personalităţii omeneşti pozitive. Dar la fel stă în puterea sa, dacă se lasă stăpânit de rău, să descrească de la natura sa firească, până la realizarea personalităţii negative, care slujeşte răului.
Şi unul şi altul, au lăsat şi lasă urme. Ale celui dintâi: lumină, pace, linişte, fericire în viaţă; ale celui de-al doilea: învolburare, suferinţă, lacrimi şi adesea dezastru. Unul şi-a dat viaţa, ca să trăiască alţii; celălalt a făcut tot ce i-a stat în putinţă, ca să trăiască el, chiar dacă era cu preţul crimei.
Privindu-i, unul te desfătează şi te înalţă, în vreme ce celălalt te înspăimântă, te deprimă şi te dezgustă. Bunăoară în Evanghelia naşterii Mântuitorului ne înfioară cruzimea lui Irod, cel care a ucis pruncii nevinovaţi, din Betleem şi jur, de la doi ani şi mai jos. În mod firesc apare întrebarea: ce l-a împins la o faptă atât de sângeroasă? Fără îndoială, că a fost şi teama de a nu-şi pierde tronul, teamă ivită la venirea magilor, care-l căutau pe Iisus, ca pe un împărat nou născut. Credem şi mărturisim că la baza etică motivul mai adânc însă pornea din firea sa, îndreptată spre realizarea răului pentru rău, până la desăvârşirea în el. Era continuarea în formă inversă, pervertită, a tendinţei naturale de a creşte, până la realizarea ca personalitate. Cu alte cuvinte, Irod s-a realizat ca personalitate negativă şi a lăsat urme, tot negative: ”plângere şi tânguire multă!”(Matei 2,16-18,). În detrimentul prosensului Evangheliei acelaşi grad de răutate poate să ducă pe unul la eşafod, iar pe altul să nu-l lase în pace în sânul familiei sale. Stând pe aceeaşi treaptă de răutate, un popor poate să cadă în excese grave, să comită omoruri, canibalisme, iar alt popor să exceleze în intrigi, asupriri, şi în certuri fine, purtate într-o formă aleasă, precaută şi elegantă. Forma e deosebită, fiinţa rămâne aceeaşi, precum un egoist poate tot aşa de puţin să fie dezbrăcat de egoism, cum nu poate fi dezvăţată pisica de a prinde şoareci. Dar aceasta nu înseamnă, că baza etică a insului n-ar putea să fie schimbată în personalitate! În popasurile Evanghelice cu prosens dacă s-ar putea dovedi, că orice luptă purtată pentru schimbarea caracterului e de prisos şi că omul, pe lângă toate năzuinţele, pe lângă toate insistenţele, nu poate deveni altul, anume, că egoistul nu poate să se înalţe la acte de dezinteresare, hoţul şi ucigaşul nu poate să devină samaritean milostiv – fireşte că ar fi un păcat, ci din contră se învederează în prosens Evanghelic, că şi cei mai mari făcători de rele, puşi sub influenţa anumitelor împrejurimi, pot să ajungă eroi, foarte mulţi sfinţi, şi apoi tâlharul de pe Crucea de pe Golgota, sunt vii mărturii în schimbarea personalităţii. (urmează).
Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu
