Prosensul Evanghelic ca bază a personalităţii (IV)

87

sparkling_earthÎn cultivarea personalităţii, oamenii se apreciază greu unii pe alţii, se apreciază fără pro sens uşurinţă şi se aprobă în prosens de acţiune, purtare, idei, nimic nu place uşor, fiecare e plin de părerile lui formate, de judecăţile lui, de opiniile-i personale. A te face înţeles în prosens evanghelic şi a place e o greutate aproape de neînvins, căci trebuie să treci peste nedreptăţi, prejudecăţi şi aventuri.

Judecata altuia e un tribunal sever în faţa altuia, încât apari nu ca acuzat, totdeauna ca vinovat: alegeţi deci un apărător capului de apărare şi de izbândă în cultivarea responsabilităţii. Pentru ca în zorile vieţii evanghelia, prosensul omului a fost stăpânit aproape numai de lumea externă, de lumea fizică. Apăsat de greutatea impresiilor primite din afară etica personalităţii, întocmai precum copilul la începutul activităţii minţii sale, observi întâi numai personalitatea sa, în mod nu destul de clar, şi încă nu se putea desface pe sine din natura care e împrejmuirea. Curiozitatea minţii era îndreptată exclusiv asupra dezlegării enigmei cu universul. Întreaga filosofie a Prosensului Evanghelic clasic caută să limpezească problema cu facerea lumii. Din ce a ieşit, din ce e compusă şi în ce se va preface lumea când va pieri? Acesta era obiectivul principal al prosensului clasic când vorbeau despre lume. Ape, aerul, focul, întreaga materie nemărginită a fost recunoscută ca fiinţă neschimbată. Şi numai după ce a fost examinată întrebarea această din toate punctele de vedere şi din toate părţile, şi-a pus prosensul etic o problemă nouă şi grea, şi-a întors atenţia asupra omului. Prosensul filosofimii ca bază a personalităţii, se întoarce spre lumea internă şi începe să se ocupe abia atunci cu punctarea minunilor care se arată în domeniul lumii spirituale – evanghelice, când ochiul s-a obişnuit cu priveliştea ce i-o dă bolta cerească, mersul regulat şi veşnic acelaşi al compromisurilor şi cu apariţiile în continuu schimbate al vieţii fizice, care ne înconjoară. Acum asupra prosensului evanghelic ca bază morală a personalităţii a trebuit să cadă misiunea “socratică” de a deschide o eră nouă în istoria gândirii omeneşti. El, Socrate a desfăcut întâi filosofia din legăturile ce le avea cu natura externă şi i-a dat un teren curat spiritual. Mai înainte se învăţa astfel: “Cunoaşte lumea externă, care te înconjoară!!”. Socrate însă a început să înveţe aşa: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Fără îndoială acesta a fost un pas colosal înainte, dar şi o perfectă lămurire asupra problemei personalităţii. Pentru că orice evoluţie se face încet. Toate vin la timpul lor. Prosensul evanghelic ca bază etică a personalităţii îi sunt subestimate perfecţionările morale. “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi aceste toate vi se vor da vouă.” Vor veni la voi de la sine! Aşa spune evanghelia (Matei VI, 33).

Urmează

Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here