În nopţile tăcute de octombrie, când adieri mărunte de vânt călătoresc stinghere prin codrii desfrunziţi, ţi-aduci dintr-odată aminte cât eşti de singur..,În zadar încerci să-ţi încălzeşti podul palmelor la lumina stelelor abia pâlpâind, sclipirea lor e prea îndepărtată…
Te-nfăşori atunci şi mai strâns în pulberea rece de ceaţă şi încerci să-ţi numeri paşii… Unu, doi… Iluzie… De jur — împrejurul tău se-ntind atâtea văi şi munţi şi ape şi razele lunii te-ngheaţă şi pasul ţi se opreşte…
… Încotro? … Poate spre ţărmul acela din zare pe care lucesc scoicile cu scânteieri albastre ori spre punctul acela perfect din mijlocul cercurilor tremurătoare de pe ochiurile de apă ori peste vârfurile acelor de brad.
Sau poate nicăieri.
Înspăimântat în trupul ce te ţine captiv te zbaţi şi eşti mut, căci strigătul tău nu-1 poate auzi nimeni şi lacrimile-ţi cad ca bolovani spre interior, sfâşietoare şi totuşi neştiute, în sufletu-ţi chircit într-un cotlon întunecat şi strâmt, prea strâmt pentru tot ceea ce simţi şi nu poţi exprima…
Şi-ţi spui: nimic nu există, tot ce mă-nconjoară e rodul minţii mele, e plăsmuirea năucă a vârtejului sufletului meu chinuit, nici eu nu exist trupul acesta e străin de mine şi nu-1 cunosc, îl reneg şi mă reneagă, e doar o treaptă pe care trebuie să o urc, să scap de povara lui şi să-mi recapăt uşurinţa cu care-mi desfăceam aripile şi pluteam peste solzii mărilor şi munţilor şi norilor şi să mă-ntorc în roiurile albe care m-au născut dintr-o scânteie…
Îţi ridici pleoapele grele ca de plumb şi eşti tot aici, părăsit şi singur. Străin de ţărâna sfărâmicioasă de sub genunchi, de vuietul stâncilor înălţate spre infinit şi de ceasurile târzii ale nopţii…
Ce este această lume? E vis ori e măreţie?
Îţi simţi boabele de apă ce ţi se rostogolesc pe tâmple şi briza mării vălurindu-ţi părul, auzi fluturii cum dorm naivi printre spinii trandafirilor sălbatici şi-ţi tremură buzele pătrunse de parfumul zorilor şi atunci te-agăţi cu disperare de înaltul cerului şi râzi…
– Deşarte speranţe de a fi ceea ce nu mai eşti şi nu vei mai fi vreodată…
Şi-n hohote-adânci se sparge glasul tău peste-ntinsuri…
Şi poate chiar te-ai bucura de-ar fi măcar un dram de adevăr în tot ceea ce eşti… Ţi-ai smulge durerea din privire şi-ai rătăci pe dealuri… De ce te strânge însă lanţul de oţel peste piept şi piroanele te-au ţintuit pe stâncă?
Căci eşti supus pieirii în fiecare clipă şi totuşi… nu poţi ieşi din trupul tău de lut şi să te-ntorci din nou în el şi-nduri cu greu povara lui căci îi iubeşti atât de mult cuvăntul…
Cuvântul lui transpus în glasul poeziei, al liniilor cu-nţelesuri tăinuite va dăinui o vreme. Şi timpul stă pe loc…
Şi-ţi răsuceşti tu însuţi piroanele în rană şi te frămânţi în ceasuri lungi de toamnă şi te cufunzi în neguri şi te ridici în stele…
Ce simţi când mângâi zorii cu privirea?
Căci e pustiu şi rece-n jurul tău şi-un crivăţ mândru şuieră prin brazi. Ţi-e atât de dor de mustul fructului oprit, iar frunza lui să te-nvelească…
… Şi-o boare de argint coboară peste-ntinsuri şi uiţi de frigul trupului tău sec şi iarăşi te afunzi în vise. Te răsuceşti în jurul umbrei tale şi-ţi aminteşti că poţi să ţii soarele în palme şi aripa-ţi să nu dispară-n neant, să sorbi parfumul crinilor din văi şi muguri verzi de lauri să-ţi încunune tâmpla…
… Miraj de vise dulci…
Coconu Georgiana Alina
