O lacrimă şi un zâmbet în amintirea bunului meu prieten profesorul Jean Mihăilescu, plecat dintre noi spre lumea celor drepţi, „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, acolo unde soarta pământeană este a tuturor, evident, fiecare la locul şi timpul cuvenit.
Jean este favoritul soartei pentru că viaţa lui de aici, dintre noi i-a fost plină de bunătate şi omenie, de hărnicie şi iubire a tot ce mişcă pe acest pământ Dumnezeiesc, faţă de dealurile domoale ale Poienarilor lui dragi, iarna înzăpezită până la vârf, primăvara îmbrăcată în mantia albă a florilor de cireş, vara şi toamna cu belşugul pomilor, viilor sau ogoarelor mărunte… De aici vine, cu siguranţă, bunătatea şi iubirea lui de oamenii din sat, de dreptate şi adevăr, de deschidere spre nemăsurate visuri ale fiecăruia dintre noi.
Jean trăieşte şi va trăi de-a pururea în acest colţ mirific de vatră strămoşească, iar pe locul îngropării sale vor creşte iarba şi florile pe care adesea le admiră sau le murmură în vechi cântece româneşti.
Soarta ne-a oferit prilejul de a ne cunoaşte şi a lega o strânsă prietenie,cu cinci zeci şi şapte de ani în urmă, ca elevi ai celei mai prestigioase unităţi de învăţământ din Gorjul nostru legendar – Şcoala Pedagogică de Învăţători, prestigiu de care se bucură şi azi, sub conducerea unor destoinici urmaşi ai celor de demult…
Fire blândă, deschisă la dialog, sfătos şi îngăduitor cu cei din clasele de început, Jean şi-a câştigat de la noi un respect aparte, o înduioşătoare apropiere, o responsabilitate privind ajutorul sau sfaturile date. Era vioi, ca oamenii de la munte, energic, vânjos, cu un timbru al vocii demn de invidiat, comunicativ pe teme de învăţătură şi comportare, bine dispus, talentat exigent cu sine şi cu cei din jur.
Anii au trecut cu repeziciune şi foştii elevi şi-au luat în primire răspunderile pentru care s-au pregătit.
Ne-am reîntâlnit peste ani în procesul muncii didactice, fiecare cu responsabilităţile sale încredinţate de societate spre binele şi prosperitatea acestui popor blagoslovit de Dumnezeu.
Conducător al unor instituţii şcolare, profesorul Jean Mihăilescu s-a dovedit un bun organizator şi îndrumător al procesului de învăţământ, un inovator în practicile muncii, un militant pentru ştiinţă şi tehnică, pentru orizonturi cât mai largi ale cunoaşterii. Ştia şi propovăduia istoria neamului, greul prin care generaţiile de-a rândul au trecut „muncind, luptând, căzând şi ridicându-se iar, murind şi renăscând, pururea tânăr” cu demnitate şi mândrie.
Viaţa socială pe care a trăit-o se compunea din relaţiile strânse cu oamenii, din prezenţa activă la acţiuni edilitar gospodăreşti, din activităţile cultural-obşteşti pe care le iniţia şi conducea în mod nemijlocit. A construit sau a întreţinut unităţile şcolare, căminele culturale, drumuri, spaţii verzi, aşa gospodăreşte cum a învăţat de la părinţi sau din moşi, strămoşi, ca un demn urmaş al pionierilor din vremuri ce se pierd în negura trecutului.
Era Jan numai omul „minţii, al judecăţii, al raţiunii în general?” Nu, avea o inimă de aur, iubind tot ce e mai sfânt dat omului de Creator: natura, până la extaz, oamenii, copiii, vecinii şi prietenii, familia, rudele, apropiaţii sau străinii, totdeauna având un cuvânt, o povaţă pentru cei demoralizaţi sau rătăciţi ai soartei.
Ce mult i-a iubit şi respectat pe distinsa lui soţie – loana, pe frumoasa şi nobila Camelia, precum şi pe Valentin – fiul destoinic, „copie fidelă a tatălui său”.
Ce ne-a legat aşa de strâns pe noi de acest om? Evident, puterea exemplului dat de Jean, simplitatea şi modestia, sinceritatea şi întrajutorare, omenia, tenacitatea şi spiritul de sacrificiu în orice moment.
Ştiu că Jean ne priveşte de acolo, de sus, şi ne zâmbeşte ca-n alte dăţi; de aceea îi trimit toată dragostea noastră exprimată printr-o lacrimă şi o lumânare la tristu-i mormânt.
Adresăm rugămintea bunului Dumnezeu de a-1 avea în pază, drept „o perlă” pământeană a Poienarilor milenari.
Prof. Gheorghe Lungan
