Activitatea sa intensă și creativă i-a determinat pe unii dintre oameni de cultură gorjeni să scrie despre el, dintre care îi amintesc pe Ion Popescu-Brădiceni (cu articolul „Folclor literar” din ziarul Gorjeanul, 1993, în care aprecia că anii de activitate literară și publicistică ai profesorului, ca harnic colaborator al ziarului, îndeplinind dificila misiune de cronicar literar între anii 1968 și 1974, l-au definit), Ion Trancău (cu articolul „Zilele culturii scrise” din revista „Polemika”, 2009, în care ne face cunoscută exemplara demonstrația a profesorului, amplă și concludentă privind critica unei cărți) și Grig M. Dobreanu care îi publica producțiile în volumul „Epigramele gorjenilor de ieri și de azi” (în 2013).
Mai mulți oameni de cultură au fost marcați de instruirea pe care au primit-o de la profesorul Iancu Popescu, pe când erau elevi la liceu sau în Cenaclul „Columna”, unii dintre ei ajungând cadre universitare sau conducători de importante instituții publice. Am cerut punctul de vedere a doi dintre ei.
Ion Popescu-Brădiceni (elevul său și cenaclist), conf. univ. dr. la Universitatea „C. Brâncuși” din Târgu Jiu, a făcut următoarele considerații: „Iancu Popescu a fost, din punct de vedere științific, tipul clasic de exeget. Avea o capacitate foarte mare de a formula concis și clar ceea ce se citea la cenaclu. Din acest punct de vedere era foarte respectat de către Titu Rădoi, mentorul cenacliștilor. M-a influențat prin acribia științifică, prin respectul desăvârșit față de întocmirea unei lucrări științifice. Îmi spunea: «Tu nu te poți pronunța asupra unei idei, teme, până când nu te edifici profund studiind bibliografia recomandată. Apoi te exprimi în deplină cunoștință de cauză (dar fără să te pierzi în capcanele bibliografiei) și urmează propriile tale comentarii, originale, la adresa titlurilor bibliografice, privirea critică, expusă cât mai succint». Din păcate, el nu a fost foarte productiv literar. Se exprima mai ușor sub aspectul oralității, dar mai puțin scriptural. Ținea excelente conferințe publice la cenaclu. Era cel mai pregătit, ca și Titu Rădoi sau Panti Cristea. Avea un umor subtil și uneori sarcastic. Era de temut. Era și este în prezent un om al fișelor complete, ca să poți selecta esențialul, comparabil cu Adrian Marino. Când un cenaclist expunea o lucrare, profesorul însemna rapid remarcile sale pe o fișă și apoi le comenta critic. Nu exista caiet de elev din liceul unde a predat, să nu fi fost corectat la virgulă, cu roșu, de o acribie excepțională. Că nu a publicat atât de mult pe cât ar fi putut, îl pun pe seama unui act «autosacrificial», aflat sub semnul vocației. Și-a sacrificat cariera literară care se configura în viitor, pentru credința lui în menirea de profesor. Dar era de o modestie extraordinară. Noi, care scriem foarte mult, se pare că suntem cam narcisiști. Dacă nu ești așa, nu poți să-i transmiți și celuilalt, ca să știe și el, dar și ca să te admire. Dorința de a publica este caracteristică narcisiștilor, dar aș adăuga, într-un sens pozitiv. Iancu Popescu a fost temelia unui edificiu pe care noi am înălțat acoperișul. Chiar involuntar ne-a format, pentru că doar ascultându-l în cenaclu, îl asimilai. Un om admirabil”.
Economistul Gelu Birău, fost director al Agenției Gorj a Băncii Naționale a României (între 1990 și 2020), a fost, de asemenea, elev al profesorului Iancu Popescu și cenaclist. El a făcut următoarele aprecieri: „A fost profesorul meu la Liceul Economic din Târgu Jiu, în anii 1973 și 1974. Apoi, am avut tangență cu domnia sa în zona literară, pentru că dânsul coordona revista „Ecou”, unde eu publicam constant. Îmi aduc aminte că ne îndemna stăruitor în cercul literar al liceului ca să publicăm în paginile revistei versuri, proză și folclor literar (doine și balade culese din satele gorjene). Ca profesor, era un om extrem de interesant în relația cu elevii. Avea un spirit spumos, lipsit de rigiditate, glumea frecvent cu noi, avea un stil al său de a-și apropia elevii. Comportamentul său, ușor atipic pentru un profesor cu care eram noi deprinși, atrăgea elevii, în ciuda faptului că era foarte exigent cu materia pe care o preda (din acest punct de vedere nu se putea glumi cu el). Era, de altfel, o figură reprezentativă, foarte apreciat ca profesor de limba română, și asta la nivel de județ. Faptul că ai fost elevul lui era o recomandare pentru oricine, o garanție că ceea ce ai acumulat era de foarte bună calitate și ținea loc de pașaport pentru a ajunge acolo unde îți este locul”.
Iar eu, autorul acestui articol, consider că am avut privilegiul de a întâlni un intelectual autentic, format de profesorii ce proveneau din perioada interbelică (în liceu a fost elevul vestitului profesor de limba română Stelian Sterescu și, apoi, studentul celebrului profesor universitar clujean Mircea Zaciu). Îi mulțumesc pentru prietenia cu care m-a onorat și cunoștințele pe care mi le-a dăruit, despre munte, sport, limba și literatura română, cultură, filosofie și religie, toate în ultimii zece ani de când ne-am cunoscut. Și vreau să mai adaug că m-am simțit totdeauna foarte bine în compania acestui veritabil „homo ludens”.
Profesorul Iancu Popescu a ieșit la pensie în anul 1990, fidel mai departe dictonului „Mens sana in corpore sano” și continuând drumețiile în munți și asceza de bibliotecă sau instruind tinerii care veneau la el, pentru a fi formați profesional și ca oameni de conștiință.
Plecând de la excelenta instruire pe care profesorul I. Popescu, un autentic slujitor al catedrei, a făcut-o elevilor săi, consider că este potrivit să închei cu câteva fragmente semnificative, extrase din scrisoarea deschisă adresată președintelui țării de către istoricul și criticul literar Nicolae Manolescu, privind proiectul „România educată” (text apărut pe prima pagină a „României literare”, nr. 30/2021): „Domnule Președinte, ca să fie educată, România trebuie să fie instruită. Educația fără instruire este rodul operei comuniste de spălare a creierului… Învățarea este primordială, educarea vine la rând. Păcatul originar al școlii românești actuale este moștenit din trecutul regim. Comuniștii n-aveau niciun interes să ne instruiască: interesul lor era să ne manipuleze intelectual și moral. Profitând de ignoranța noastră… La vârsta mea, Domnule Președinte, nu mai cred în reforme-minune. Dar cred în oameni pricepuți. Sunt un fan al competenței în orice domeniu… Vă implor, Domnule Președinte, să nu puneți carul înaintea boilor, cum spune vorba românească: oricât de importanți ar fi banii, oamenii sunt cei care contează cu adevărat. Școala românească duce lipsă de oameni devotați și pricepuți. N-am de gând să pun în aceeași oală toată dăscălimea… Atrag înalta dv. atenție asupra dezastrului instituțional din învățământul românesc. Se face tot mai puțină școală în România. Cam totul este de mântuială. E și o problema de subfinanțare sau de infrastructură, desigur, dar problema cea mai gravă ține, în acest caz, ca și în altele, iertați-mă, de oamenii președintelui. La figurat și la propriu… Îmi permit în încheiere o remarcă: n-ați menționat niciodată în discursul dv. învățarea și educarea limbii române. Profesorul de limba și literatura română nu vă iartă pentru această omisiune. Limba română este principalul bun național, începutul și sfârșitul a toate”.
Sorin Buliga
