Profesorul Iancu Popescu – o viață dedicată școlii și culturii gorjene(I)

527

Profesorul Iancu Popescu, prin excepționala sa activitate la catedră și implicare în cultura gorjeană, a fost un exemplu de urmat pentru numeroșii săi elevi (cca. 15.000), pe mulți dintre ei direcționându-i spre profesii intelectuale – mai ales în învățământ – și, de asemenea, îndrumându-i în ceea ce privește creația literară. Consider că biografia sa este instructivă, nu numai pentru a se vedea realizările sale și ce înseamnă puterea unui exemplu personal, dar, prin ea, se pot înțelege și unele caracteristici ale perioadelor dificile din istoria țării peste care aceasta se suprapune: războiul mondial, bolșevismul anilor ’50 (din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej), comunismul naționalist și dictatorial (la care se adăuga cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu) de după 1965, perioada economică și socială critică ulterioară Revoluției române din 1989, care, în ciuda faptului că a înlocuit totalitarismul cu libertatea, a fost caracterizată de puternice convulsii în societatea românească, pe fondul distrugerii industriei și consecinței sale imediate: șomajul la scară națională și migrarea forței de muncă spre Occident.
Născut la 25 martie 1938, în satul gorjean Licuriciul de Jos (comuna Licurici), din părinți țărani, Iancu Popescu a urmat școala primară în satul natal (1945-1949), gimnaziul în orașul Târgu Cărbunești (1949-1952), cursurile liceale la Târgu Jiu (Școala Medie nr.2 Băieți, azi Colegiul Național ”Tudor Vladimirescu”, între 1952 și 1955) și Facultatea de Filologie a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj (1956-1960).
După absolvirea facultății, primul său loc de muncă a fost Școala Generală din comuna Bărbătești (1960), unde s-a evidențiat printr-o activitate diversă și susținută, implicându-se puternic în viața instituției în care lucra și în viața culturală a satului respectiv (acesta era, încă de pe atunci, un centru muncitoresc important, cu mai multe întreprinderi mari, cu rampă de încărcare a produselor petroliere, stație de motocompresoare, oficiu poștal, dispensar, cămin cultural etc.).
La școală a organizat mai ales funcționarea de standuri de cărți pentru elevi și spectacole ale formației de teatru de amatori. În aceste spectacole, în care se puneau în scenă piese recomandate de către organele de cultură comuniste ale vremii, erau implicați mai mulți colegi de-ai lui, învățători și profesori ai școlii. Ele erau prezentate la căminul cultural din sat sau în școlile din satele învecinate. Participa frecvent la cercuri pedagogice ale profesorilor de limba română din Raionul Gilort, unde se făcea schimb de experiență pe diverse teme pedagogice sau culturale.
În vederea alfabetizării și culturalizării poporului, profesorul și colegii săi organizau „cercuri de citit” în casele oamenilor, unde se strângeau mai mulți vecini. Ei aveau, de asemenea, întâlniri cu muncitori și țărani în vederea prezentării și realizării politicii partidului comunist de culturalizare a maselor. Existau și întâlniri cu activiști de partid și chiar cu deputați, în acest sens. Activiștii insistau pe ideea că partidul a creat condiții de afirmare a oamenilor înzestrați cu talent și, mai ales, a creatorilor de literatură, spre deosebire de vechiul regim burghez, în care un geniu ca Eminescu era lăsat să sufere de foame (această comparație prindea foarte bine la săteni).
Iancu Popescu a elaborat atunci articole despre evenimente din viața culturală a satului și a școlii unde funcționa, publicându-le în ziarul „Înainte” (ziarele și revistele locale erau foarte puține pe atunci și, de obicei, se scria despre realizările în industrie și agricultură). Trebuie însă subliniat faptul că el a debutat în literatură încă din facultate, cu epigrame, în revista bucureșteană „Magazin”.
În perioada respectivă (dejistă) a asistat și la fenomene dramatice, așa cum a fost teroarea colectivizării: țăranii erau „lămuriți” de activiștii comuniști că trebuie să dea pământul lor la colectiv, ca de altfel și vitele, uneltele agricole etc. Mulți dintre ei au opus rezistență la început (verbal și practic, refuzând să se conformeze), dar apoi au urmat constrângerile, țăranii fiind șantajați prin faptul că, dacă refuzau să facă cerere la colectiv în sensul respectiv, copiii lor urmau să fie dați afară din licee și facultăți. Pe când era student la Cluj, Iancu Popescu a văzut cum mai mulți studenți, colegi de-ai săi, care erau chemați urgent la decanat, ieșeau apoi cu dosarele de înscriere în mână, fiind eliminați din facultate pe motivul că părinții lor nu depuseseră cerere de înscriere în Gospodăria Agricolă Colectivă (G.A.C.). Era vremea când copiii foștilor moșieri, chiaburi, patroni de fabrici (sau chiar de farmacii) nu puteau fi înscriși la facultate (pur și simplu li se respingeau dosarele de înscriere), din cauza faptului că nu aveau „origine sănătoasă”.
Un alt fapt întristător era obligativitatea de a se preda „cote” (de cereale, legume, carne, vin, țuică etc.) către stat. Se mânca pâine neagră (cea albă era un fel de desert și chiar eveniment sărbătoresc), și ea raționalizată, iar I. Popescu, elev fiind și întrebând „de ce nu ni se dă mai des pâine la internat?”, a primit următorul răspuns de la un profesor: „Pentru că trebuie să plătim datoria de război la tovarășii sovietici”. Tot pentru plata datoriei era și petrolul care se extrăgea din zonă, prin intermediul Sovromului, societate mixtă româno-sovietică înființată în 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică (activitatea acestei societăți pentru zona petroliferă din sudul Gorjului se coordona de la sediul din Cărbunești, de către un inginer sovietic, din câte își aduce aminte profesorul). Se duceau astfel spre țara „vecină și prietenă” bogății importante ale României, la prețuri derizorii, în timp ce pe piețele românești lipseau alimente și articole de bază.
Ulterior, în anul 1965, profesorul Iancu Popescu s-a transferat la Școala Generală Nr. 5 (actualmente Școala Gimnazială „Voievod Litovoi”) din Târgu Jiu. Aici, ulterior, pe lângă activitatea didactică susținută, a publicat diverse articole (mai mult cronici literare, semnalând astfel cărți noi, scrise de M. Stoian, G. Ivașcu, D. Micu, T. Vianu, Z. Ornea, A. Marino, D. R. Popescu, V. Băran) în ziarele: „Gazeta Gorjului”, începând cu primul său număr, din 24 februarie 1968, „Gorjeanul”, „Gorjul literar”, „Columna” etc. S-a mutat apoi (în 1966) la Școala Profesională a Combinatului de Ciment din Bârsești, pentru doi ani. Iar de acolo, a plecat la Liceul Economic din Târgu Jiu (azi, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”). Pe lângă activitatea de catedră, aici a fost secretarul revistei „Ecou”. Coperta revistei și o parte dintre caricaturi a fost realizată de Horațiu Mălăele, la rugămintea profesorului. În ciuda unui spirit foarte independent, care i-a creat numeroase probleme în liceu, mai ales pentru că făcea caricaturi profesorilor, peste ani și datorită talentului și realizărilor sale excepționale, în teatru, caricatură și grafică, actorul, cu care gorjenii se mândresc, a fost declarat cetățean de onoare al orașului Târgu Jiu, în anul 2007.
Perioada în care a fost profesor la acest liceu a fost una din cele mai prolifice pentru Iancu Popescu, aici afirmându-se pe deplin, mai ales în activitatea sa publicistică. Aceasta a constat în publicarea unor articole în periodice din capitală și din alte orașe ale țării, precum „Gazeta învățământului”, „Gazeta literară”, „Scânteia tineretului”, „Învățământul profesional și tehnic”, „Ramuri”, „Tribuna”, „România literară”, „Limbă și literatură” ș.a. Publicarea de articole a unui profesor provincial în reviste culturale prestigioase din București, Cluj, Craiova nu numai că este o realizare în sine, dar poate da măsura talentului și activității susținute în plan didactic și cultural a profesorului. Iancu Popescu a fost membru marcant al Cenaclului „Columna”, condus de celebrul profesor Titu Rădoi, personalitate culturală „magnetică” și mentorul cenacliștilor, începând cu anul 1962. Cenaclul „Columna” a funcționat în contextul istoric totalitar impus de noul regim, bolșevizat intens în anii ’60. Titu Rădoi și Iancu Popescu au reușit, prin atitudine, abnegație și creativitate, să transmită generațiilor următoare nu numai modelul de profesor, ci și cel de intelectual român autentic, continuând astfel tradiția maioresciană și pe cea lovinesciană, de modernizare a limbii și a literaturii române. Dar dificultățile au fost mari, mai ales datorită rigorilor cenzurii care obligau pe scriitori la compromisuri. De pildă, Iancu Popescu trebuia să meargă de fiecare dată la un reprezentant al comitetului orășenesc pentru a cere aprobarea („T-ul”) de tipărire a revistei „Ecou” (același lucru i se cerea lui Titu Rădoi, când dorea să obțină bunul de tipar pentru producțiile cenacliștilor).
Și astăzi, la o vârstă apreciabilă, profesorul trăiește între cărți, străduindu-se să fie la curent cu noile apariții editoriale de interes și întocmind fișe după acestea. Biblioteca sa este impresionantă: imediat cum intri în apartament, vezi cărți peste tot (uneori stivuite pe podea), iar rafturile sunt curbate sub greutatea lor. Și teancuri impresionante de fișe. Seamănă foarte bine, ca aspect, cu biblioteca lui Georges Dumézil (așa cum apare în fotografii), despre care profesorul spunea că este „funcțională”, nu „decorativă”.
Profesorul Iancu Popescu a avut mai multe pasiuni, prevalând însă cea didactică. Era cunoscut prin faptul că excela atât în pregătirea lecțiilor, cât și în timpul predării acestora, acoperind cu brio triplul proces de predare-învățare-evaluare. A fost deosebit de exigent în privința informării elevilor cu privire la aparițiile editoriale din domeniul istoriei literaturii, teoriei literare, stilisticii și lingvisticii (punând la dispoziție elevilor sursele bibliografice consultate). A implementat inovările care se produceau în psihopedagogie și tehnologia instruirii. Spre a se documenta riguros a consultat asiduu fișierele Bibliotecii Județene, încă de la deschiderea sălii ei de lectură. A rămas fidel instituției până astăzi, realizând, pe parcursul zecilor de ani, o adevărată „asceză de bibliotecă”, ce continua frecvent și în locuința proprie .
Era foarte apreciat de către elevi prin faptul că se străduia mereu să le creeze stări de spirit pozitive și să-i motiveze prin dialogurile avute. Era dotat cu un talent de povestitor remarcabil, având deviza „Vibrează și faci și pe alții să vibreze”. Folosea în acest sens, atât povestirile (care transmit stări de spirit în mod indirect, prin prezentarea unor fapte și întâmplări emoționale – vezi Ion Creangă), cât și elegiile (care emoționează spontan – vezi Mihai Eminescu).
Reușea acest lucru și datorită unui anume talent teatral de care știa să se folosească, după cum și mărturisea: „fără o instruire teatrală nu poți sluji catedra”. De aceea, de multe ori, elevii credeau că asistă la un spectacol, unii dintre ei fiind emoționați până la lacrimi. De altfel, profesorul i-a instruit pe elevii talentați în privința participării la programele artistice ale școlii, îndrumându-i în mod deosebit în însușirea tehnicilor de frazare a versurilor, a expresivității corporale și a modulării vocii.
Era la fel de exigent în evaluarea cunoștințelor elevilor, cerându-le acestora nu atât însușirea de definiții, citate etc. prin simpla memorare, ci formarea abilităților de învățare creativă, reflexivă (folosind în acest scop mai ales lecțiile de lectură expresivă a operelor literare sau cele consacrate sintaxei frazei și definirii conceptelor de teorie literară). A îndrumat în permanență participarea elevilor la diverse concursuri de literatură, premiile câștigate făcând să se scrie despre ele în „Gazeta de Sud” și în „Gorjeanul”.
A fost responsabil al colectivului de catedră al profesorilor de limba română mulți ani și a răspuns solicitărilor Inspectoratului școlar, fiind chemat adesea la Casa Corpului Didactic, printre altele pentru a-și exprima opțiunea cu privire la manualele alternative.
O altă pasiune consecventă a fost cea pentru munte. Iancu Popescu a fost un veritabil montaniard (nu în sensul de „locuitor de la munte”, ci de „turist montan” sau de „om de munte”). Și a drumețit circa patruzeci de ani, din dorința de a evada din mediul urban, poluat și gălăgios, și de a cunoaște natura (mai ales pitoreștile plaiuri ale Gorjului), locuri și oameni, dar și de a-și depăși limitele fizice. Drumețiile sale urmau trasee de mare altitudine, „cucerind”, rând pe rând, cele mai înalte vârfuri ale țării: Moldoveanu (supranumit „Acoperișul României”, cu altitudinea de 2544 m), Negoiu (2534 m), Viștea Mare (2527 m), Parângul Mare (zis „Acoperișul Olteniei”, cu altitudinea de 2518 m) și Peleaga (2509 m). L-am însoțit uneori pe unele trasee și am fost impresionat de acribia cu care își pregătea rucsacul și întreaga excursie, de atitudinea plină de respect pe care o avea pentru munte și viețuitoare, înlăturând uneori din cale cărăbuși sau melci, pentru a nu-i călca (soția sa, Angela, tolerantă cu pasiunile tovarășului de viață, era uneori ironică față de relatările lui voit exagerate). Profesorul a încercat adesea să facă prozeliți, dar pentru scurt timp, regretând că cei mai mulți tineri din zilele noastre preferă să stea pe telefonul „smart” sau la terase, fiind lipsiți de curiozitatea epistemică față de splendorile geografice ale țării, și mai ales munții, care sunt o adevărată „universitate a naturii”.
Nu voi uita niciodată curajul lui de a înfrunta înălțimile și, în mod particular, momentul când am ajuns pe Vârful Peleaga, în Retezat, urcând în ciuda furtunii cu fulgere care se apropia vertiginos și a aerului încărcat de electricitate, care făcea ca toiagul meu de drumeție să vibreze puternic atunci când îl ridicam deasupra capului (puteam fi loviți de trăsnet în orice clipă). Doar după ce am atins vârful (și ne-am fotografiat, o pasiune de-a mea care nu-i plăcea deloc, pentru că ne încetinea ritmul de drumeție) și furtuna s-a dezlănțuit, am căutat o nișă stâncoasă în care ne-am adăpostit.
Joggingul, ca formă de antrenament pentru munte, a fost prezent în viața sa, câteva zeci de ani (până de curând), alergând cel mai adesea pe stadionul municipal, cam cinci zile pe săptămână. L-am însoțit adesea, alergând împreună între cinci și șapte ture de stadion, profesorul stârnind mirarea altor alergători tineri, care nu reușeau să înțeleagă cum este cu putință să facă un om așa ceva la 82 de ani. Nu-i plăcea să alerge printre blocuri sau parcuri, pentru că în Gorj există tendința de a fi ironizați oamenii care practică acest sport (ceea ce nu este tocmai potrivit) și, din decență, nu voia să se expună glumelor. Va urma
Sorin Buliga

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here