Aducem un pios omagiu şi recunoştinţa noastră, eroilor ştiuţi şi neştiuţi, care s-au jertfit pentru păstrarea fiinţei neamului nostru de români, pentru păstrarea graiului străbun şi a gliei strămoşeşti.
Ziua Eroilor Neamului, pe care o sărbătorim în fiecare an la Sfântul Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos este o dovadă a afirmaţiei că: „EROII NU MOR NICIODATĂ !”. Ei trăiesc de-a pururi în conştiinţa poporului nostru pentru că fără jertfele vieţilor lor, fără sacrificiile celor care s-au bătut vitejeşte cu duşmanii din vremurile trecute, noi poate nu am fi existat.
Vasile Pârvan spunea: „Moartea de război e moarte pentru salvare, e moartea pentru viitor, e moarte publică la care nu se plânge, ci se fac jurăminte”.
Din povestirile străbunicilor, bunicilor şi părinţilor noştri am aflat şi noi ce au îndurat înaintașii noștri, pentru apărarea ființei neamului românesc, din vremuri imemoriale, chiar înainte de Burebista și Decebal, dar și după ei, cu prețul a zeci de mii de vieți. Mii de eroi și-au dat viața la Rovine, la Podul Înalt, la Războieni. Am aflat de la Dimitrie Cantemir că numai în prima luptă a românilor, conduși de către Mihai Viteazul, împotriva turcilor, la 22 iulie 1593 – înainte de a se urca pe tronul Țării Românești și-au dat viața 2000 de eroi, la Asarlâc (în actuala comună Dobromir din Dobrogea). Mulți la Călugăreni, Șelimbăr și alte teatre de război. Pentru cucerirea Independenţei la 1877, aproape 12.000, printre care și eroul nostru Zaharia Zamfir, din Rășina, mort eroic la cucerirea redutei Grivița, luptând cu Regimentul 6 linie.
În războiul înfăptuirii României Mari în 1916-1918 peste 800.000, din care numai localitățile orașului nostru Țicleni, 109 eroi. În al Doilea Război Mondial, când puterile vrăjmaşe ale vremii ne-au răpit mişeleşte mari teritorii şi am fost în pericolul de a fi desfiinţaţi ca stat românesc, un milion de vieți.
Nu există sat sau cătun în România din care foarte mulţi care au plecat la oaste pentru apărarea ţării, nu s-au mai întors acasă şi mulţi poate că nu au avut parte nici de mormânt, fiind pulverizaţi, pur şi simplu, de exploziile bombelor. Mulţi au îndurat iadul lagărelor de prizonieri în Siberia ori Extremul Orient, de unde foarte puţini s-au mai întors acasă. Spre sfârșitul verii anului 1941, când tatăl meu și mulți din Regimentul 18 Gorj, se îmbarcau de la Târgu-Jiu să plece pe front, i-am văzut triști, îngândurați, în curtea unui gospodar din Drăgoieni, în răgazul în care se odihneau pe inima, proțapul și jugul carului aflat în curte. Pe unii dintre ei, aveam să-i văd pentru ultima oară. Dureros!
Şi la Ţicleni, în marmura monumentelor ridicate în cinstea eroilor, numai din cele trei războaie amintite, sunt încrustate numele a sute de eroi.
În liniștea odihnei lor, eroii nu se pot simți mulțumiți întru totul, dacă nu am aminti ceva și despre eroismul demnei femei românce, care, tăcută și umilă, a preluat pe umerii ei întreaga povară a vetrei familiale, în anii grei ai războaielor. Ele au crescut copiii, au trudit din zi până în noapte pentru împrospătarea proviziilor de hrană și îmbrăcăminte pentru front, au oblojit rănile sângerânde ale ostașilor.
Noi nu trebuie să-i uităm pe cei care s-au jertfit pentru ţară. Spiritul de sacrificiu pentru „apărarea sărăciei, şi nevoilor şi neamului” cum frumos spune poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, este propriu românului de când a apărut el pe pământ. Şi Decebal şi-a dat viaţa pentru apărarea acestui pământ. Şi Litovoi, şi Mihai Viteazul, şi Tudor Vladimirescu au murit pentru ţară. Eroina Gorjului şi a ţării – Ioana D’Arc a României – Ecaterina Teodoroiu, după luptele eroice de la Podul Jiului, de pe dealurile Ţiclenilor şi Răşinii, unde fusese luată prizonieră s-a eliberat singură prin propriile mijloace şi eforturi supraomeneşti, unde a fost şi rănită, a continuat cu dârzenie lupta cu duşmanul cotropitor, până când avea să moară eroic pe câmpurile de luptă ale Moldovei în 1917.
Respectul gorjenilor pentru cultul eroilor neamului este bine cunoscut. Coloana realizată de Brâncuşi la Târgu-Jiu, la chemarea Aretiei şi a lui Gheorghe Tătărescu pentru recunoştinţă faţă de eroii neamului a devenit „axul lumii” şi nominalizată nu numai în patrimoniul cultural naţional, dar şi al lumii, al celui universal.
Şi aşa trebuie. E datoria noastră sfântă de a duce mai departe tradiţiile glorioase ale poporului nostru, drept moştenire generaţiilor viitoare. Este ştiut că uitând şi nerespectând trecutul, uităm să ne asigurăm viitorul, pe care chiar îl punem în pericol. Stimă şi respect trebuie să adresăm veteranilor de război şi văduvelor de război, rămași tot mai puțini, care mai sunt în viaţă, să le urăm sănătate şi, pe cât putem, să îi îmbărbătăm şi să le alinăm suferinţele îndurate de-a lungul vieţii, dar şi pe cele cauzate de „hainele grele ale bătrâneţii”.
Alături de preoţii noştri, ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru odihna liniştită a sufletelor eroilor ce îi cinstim la ziua lor, iar pe urmaşii lor şi pe poporul nostru să îi binecuvânteze cu un viitor fără războaie şi să le dăruiască o viaţă prosperă.
Ion M. Ungureanu-Țicleni
