Pro Memoria – MARCEL PROUST ŞI BIBEŞTII (II)

88

2. Un cartel al prieteniei: Marcel Proust – Emanuel & Antoine Bibescu – Bertrand de Salignac-Fénelon
Dintre toate legăturile cu lumea culturală occidentală, relaţia specială a prinţului Anton Bibescu este una ce dezvăluie sufletele a doi mari prieteni, aflaţi desigur permanent într-o ineluctabilă comuniune de gând şi suflet. Marea corespondenţă purtată între Marcel Proust, cel care îl considera „cel mai deştept dintre francezi”, şi prinţul Bibescu, cu periodicele sale reveniri în ţară.

Dintre cei doi fraţi, Emanuel a fost cel căruia, mai întâi, Proust i-a adresat o mare admiraţie şi preţuire, dar, întrucât acesta va veni în ţară, ocupându-se fie de administrarea proprietăţilor fie de alte îndatoriri oficiale, impetuosul Marcel îşi îndreaptă atenţia spre Anton, năpădindu-l cu confesiuni epistolare. Nevoia imperioasă a acestei nesfârşite spovedanii o găsim în romanul Marthei Bibescu: „Pentru Marcel Proust, deja prizonier al bolii sale, verii mei şi prietenul lor Fénelon, sunt în vremea aceea agenţii furnizori ai visului, veniţi din lumea de afară. Ei îi aduc imagini şi idei; ei ies, pe când el rămâne; ei trăiesc în timp ce el îşi visează viaţa. Ceea ce, adesea, nu trece fără reproşuri din partea celui rămas acasă. Adeseori se vaită: se plânge că-l abandonează «pe mal» pentru ca ei să iasă în lume, în lumea aceea pe care, rând pe rând, o îndrăgeşte şi o detestă, dar de care nu se poate lipsi pentru creaţia lui.” (p. 38).
Cei doi fraţi încearcă să-l consilieze în privinţa bolii, dorind ca prietenul lor să fie alături de ei la „plimbările lor arheologice”. Iată un pasaj dintr-o scrisoare a suferindului către Emanuel, după ce este consultat de doctorul Merklen: „El mi-a spus că astma mea a devenit obişnuinţă nervoasă, şi că singurul mod de a mă vindeca este să mă duc într-un sanatoriu antiasmatic care se află în Germania, şi unde m-ar face să pierd obişnuinţa (zic aşa, fiindcă fără îndoială nu mă voi duce) astmei mele, la fel cum îi dezintoxică pe morfinomani.”. Anotimpul florilor era, din acest punct de vedere, foarte nepotrivit pentru suferind, de aceea, în aceeaşi scrisoare, Proust le precizează că ar putea merge să meargă, cu maşina decapotabilă sau cu trenul, să viziteze bisericile din împrejurimi, dacă-l invită – „dar iute, până nu-mi începe iarăşi alergia, adică înainte de 15-20 aprilie…”
Proust este permanent într-o stare de freamăt emoţional, când le reproşează amicilor săi anumite „risipiri” («sfaturile mele antimondene»), când, foarte susceptibil în claustrarea sa, le comunică franc un sentiment de invidie, aşa cum o face într-o scrisoare către Antoine Bibescu: „Vă invidiez, pe Nonelef (Fenelon) şi pe dumneata, îl invidiez pe fiecare dintre voi fiindcă îl vede pe călălalt în timp ce eu, ca unică distracţie, mă întorc în pat de pe o parte pe cealaltă. Dar câte leghe nu străbat eu cu gândul şi cu inima în vremea acestei părelnice odihne.” (p. 39). „Scăderea” şi „risipirea” reproşate amicilor săi dezvăluie nu numai un aparent sentiment de invidie şi egoism, dar mai întâi o încercare de a corecta de la distanţă anumite „risipiri mondene”. „Spune-i lui Fénelon – îi scrie Proust lui Anton – că-l simpatizez foarte mult şi că aş fi deosebit de bucuros dacă în schimbul întregii mele simpatii mi-ar acorda şi mie o bucăţică din cea pe care el o fărâmă ca s-o împrăştie în folosul atâtora. Şi eu mă risipesc, dar succesiv.”
Invitaţia de a nu-l ocoli sau de a nu pregeta, la orice oră din zi sau noapte, să se vadă, este, pentru Proust, o solicitare curentă. El se bucură de fiecare dată când prietenii săi sunt „în creştere”, ca la o bursă a valorii morale: „Astă seară sunteţi, ca să vă folosesc expresia, foarte în creştere, sau, ce-i şi mai Bibescu, creştere de speriat astă-seară.” (p. 47). „Cu deosebire – observă Martha – acţiunile lui Emanuel ori ale lui Bertrand urmau, pentru Anton sau pentru Marcel, fluctuaţiile acestui curs imaginar.” (p. 47).
Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here