– Din toată expoziţia aceasta americană, dragă Mărioară, eu nu m-am ales decât cu bucuria de a te fi ascultat pe dumneata. Şi aceasta a dat sufletului meu aripi noi. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.
– Mă copleşiţi, maestre. Eu nu cânt muzică şcolită, ca aceea cu care dumneavoastră aţi biruit pe toate meridianele. Sunt o biată ghindă sălbatică, cum v-aţi exprimat odată despre mine, căzută pe lângă vatra poporului.
– Tocmai acesta-i avantajul dumitale. Sămânţa aleasă a încolţit din adâncul pământului nostru, înălţând spre ceruri coroana semeaţă a unui stejar, după care ne recunoaşte o lume întreagă.
– Daţi-mi voie, domnule Enescu, să vă spun că nimic din muzica altora nu m-a atras atât de mult ca aceea la care tocmai v-aţi referit şi după cele afirmate chiar de dumneavoastră, atracţia ei zvâcneşte din rădăcinile aceluiaşi stejar. Bineînţeles, dinspre dumneavoastră coroana stejarului se vede mult mai departe.
– Ei, nici aici nu ai dreptate! Uite, suntem în anul 1939, la New-York şi dumneata ai sosit să cânţi aici, acompaniată de Grigoraş Dinicu, atragând privirile admirative ale tuturor vizitatorilor asupra pavilionului românesc. Crezi că dacă aş fi dirijat eu aici vreun concert m-aş fi bucurat de un asemenea succes?
– Nu vă supăraţi dacă trebuie să vă contrazic. Eu am venit aici ca o necunoscută pentru americani, trimisă de ai noştri, pe când dumneavoastră aţi fost deseori chemat cu insistenţă de aceştia.
– Te asigur că de acum încolo vei fi chemată mai des decât am fost eu şi-ţi doresc din tot sufletul să ai parte de succesul pe care-l meriţi. Iar acum să lăsăm vorbele astea. Te rog, mai cântă-mi , ”Mi-am pus busuioc în păr”.
Şi în timp ce Maria Tănase îi repeta lui George Enescu cântecul preferat, cu intonaţiile inegalabile ale glasului ei, în odaie îşi făcu apariţia un bătrânel cu barbă albă şi ochi sfioşi dar profunzi. Era ca un pustnic îmbrăcat în haine de târgoveţ. Noul sosit se opri lângă uşă, nesimţit de cântăreaţă, lasîndu-se învăluit de undele sonore ca într-un balsam. Când fiorul cântecului nu mai răsună decât în suflete, musafirul aplaudă puternic.
– Bravo, privighetoareo!
– Ei, astăzi pot spune c-am fost foarte norocos, se ridică compozitorul, voios, de pe scaun, strângând cu căldură mâinile vizitatorului timid. Mărioară dragă, iată-l pe părintele sculpturii moderne. Pe gorjeanul de care vorbeşte tot globul.
– Fiţi bine venit, domnule Brâncuşi! Reuşi să rostească cântăreaţa, plină de emoţie. Chiar ieri am vizitat cel mai mare muzeu aici, în care am găsit câteva creaţii de-ale dumneavoastră, puse la loc de mare cinste. Mă bucur din inimă că vă pot vedea atât de aproape.
– Dar eu? Neasemuito! Când îţi aud viersul, mă apucă un dor de ţară ce mă mistuie pînă în adâncuri. Oltenii mei, ca şi ai tăi, trăiesc parcă în aceste cântece mai vii decât în satele lor. Aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cânt de-al tău câte o Pasăre măiastră.
– Ca şi la domnul Enescu, se vede şi la dumneavoastră cât de mult vă iubiţi patria.
– Iar aici, patria o întruchipează cântecele tale vrăjite. Le-am ascultat din mulţime doua zile la rând, însă azi n-am mai putut să rămân departe de cea care le răspândeşte cu atâta har.
– Bine aţi făcut că aţi venit. Vă rog să nu mă ocoliţi cât staţi pe aici.
– Ei, vezi, dragă Costache, pe mine nu m-a invitat să mai dau pe aici, ticlui Enescu o tachinare.
– Vai de mine! Oameni ca dumneavoastră sunteţi aşteptaţi în orice clipă.
– S-o luăm de bună această invitaţie, acum la plecare, i se dresă compozitorul lui Brâncuşi.
– De-acum eu aş fi venit şi nechemat, ţinu sculptorul să lămurească lucrurile. Rămâi, dragă, sănătoasă!
Şi în timp ce ambii musafiri o sărutară patern pe frunte, Maria Tănase le cuprinse cu înfrigurare mâinile şi la sărută cu admiraţie nestăpânită.
– Ce faci, privighetoareo?
– Cinstesc nobleţea mâinilor care înalţă arcuşul şi călăuzesc dalta prin împărăţia artei geniale.
– Acum să ştii că ne-ai intimidat de tot. Data viitoare vreau să-ţi cunosc povestea vieţii, o tachină gorjeanul.
– Credeţi că e atât de importantă?
– Păi, dacă eşti olteancă,
– Cum să nu fie, mai ales pentru un oltean?
*
– Sunt fata lui Tănase al Ilincăi din Amaradia Doljului şi a Anei Munteanu din Cîrţa Sibiului. Părinţii mei s-au cunoscut la Bucureşti, unde m-am născut şi-am copilărit pe uliţa Livada cu Duzi, din mahalaua Cărămidarilor, de subDealul Mărţişorului. Pe aici taica era grădinar vestit.
-Deci, ai răsărit ca o floare printre florile grădinarului?
– Vai, domnule Brâncuşi, să ştiţi că şi taica a rostit adesea vorbele acestea.
-Nu-i de mirare, grădinarii doar sunt pricepuţi la flori. Dar de la cine ai învăţat să cânţi?
– Mai întâi de la taica. În orele lui de răgaz mă sălta pe genunchi şi-mi cânta tot felul de cântece de dor şi jale. Apoi de la ajutoarele sale din grădină, tineri veniţi fie din Amaradia, fie de la Cârţa.
– Deci, de la început ai gustat din mai multe izvoare?
– Printre cei care lucrau cu taica se mai aflau şi moldoveni, încât pot spune că m-am întâlnit deodată cu cântecele tuturor românilor.
– Asta explică de ce poţi să reprezinţi şi aici, la New-York, toată românimea. Dar nu ţi s-a întâmplat să fii socotită numai olteancă?
– Ba da. Dar am auzit că şi prin Moldova s-au găsit oameni care au declarat că aş fi din partea locului, după ce m-au auzit cântând ca pe la ei. Unii chiar s-au jurat că au copilărit cu mine la Hârlău. Cam la fel am păţit-o în Ardeal sau prin Banat. Dar ce să vă mai spun? În timpul unui turneu prin Turcia am învăţat câteva iamanele, care au avut aşa de mare căutare încât la Istanbul mi s-a propus să rămân acolo, ca fiind interpreta cea mai fidelă a melosului turcesc.
– Nu-i de mirare. Cred că ai învăţat să cânţi peste tot unde ai fost.
– Cu acest lucru, într-adevăr, pot să mă laud. Am ascultat lăutari bătrâni din mahalale şi-am fost acompaniată de ei, în sate izolate mi-au desfătat auzul rapsozi populari inegalabili, am poposit prin târguri, pe la şezători şi de peste tot am cules câte ceva. Adică, am căutat cântecul la izvorul lui.
– Eu cred că şi cântecul te-a căutat pe dumneata ca să se poată exprima în largul lui. Îţi mai aminteşti cumva care a fost primul pe care l-ai învăţat?
– Unul ce l-am deprins de la taica, pe la vârsta de patru ani:
„Lui, lui, lui,
Nu e fata grecului,
E fata rumânului
Cu cercelul de mărgean
Cumpărat acum un an.”
Când m-a auzit taica cântându-i-l pe genunchi, m-a sărutat cu lacrimi de bucurie în ochi. De la maica, primul cântec învăţat a fost „Neghiniţă dragă”. Apoi am deprins câteva cântece de haiducie şi de jale, de la un unchi văduv, care şi le smulgea din străfunduri sufleteşti de câte ori mă vedea.
– Îţi aminteşti care a fost primul tău succes public?
– În anii de la şcoală, când eram mereu programată să cânt melodii populare la serbările elevilor.
– Copiilor le plăceau aceste cântece?
– Neaşteptat de mult. Erau ceva nou pentru ei. Aveam o colegă, Steluţa, care m-a invitat acasă, să mă cunoască şi familia ei. Părinţii participaseră la serbarea de sfârşit de an şcolar la care m-au ascultat. Pesemne, cântecele de la ţară au reuşit să răscolească aminitiri de demult, deoarece m-au copleşit cu laude şi cu daruri, cerându-mi să le cânt tot repertoriul meu de atunci.
– Ai socotit vreodată câte cântece ai învăţat?
– Da. Mi s-a cerut să întocmesc o listă cu repertoriul pe care l-aş putea cânta la această expoziţie americană şi am constatat că depăşisem patru sute de cântece.
– Ei, atunci ar trebui să ne mai întâlnim de multe ori, ca să ajung să-ţi cunosc cât de cât acest întins portativ. Când treci pe la Paris să vii pe la mine. Nu te voi cinsti cu cine ştie ce mâncăruri, ci numai cu cele pe care sunt în stare să le pregătesc eu, ca pe la noi prin Gorj. Iar în timpul acesta îmi cânţi ce ai poftă. S-a făcut?
– Vă caut negreşit!
– Şi acum, zi-mi un cântec de despărţire.
Spre a uşura momentul plecării de povara prea mare a emoţiilor, Brâncuşi s-a îndreptat tiptil spre ieşire, dispărând subit la ultimile acorduri ale cântecului zvâcnit cu neostoită pasiune. Afară îşi şterse ochii umeziţi de-a binelea şi păşi printre străini înviorat ca în anii tinereţii.
Profesor, PRIESCU ION
