O incursiune pe Defileul Jiului, în miezul anotimpului estival, are farmecul şi de ce nu frumuseţea sa aparte.
Natura ce este în apogeul dezvoltării sale, Jiul ce s-a curăţat, iar cursul său de culoarea topazului şerpuieşte prin despicătura dintre masivele Parâng şi Vulcan şi pare parcă mai spectaculos, capriciile vremii, ce poate trece de la soare strălucitor la averse de ploaie, iată numai câteva motive ce îi pot face pe iubitorii naturii să parcurgă chiar şi numai o porțiune din traseul defileului la vremea de acum.
Spun asta pentru că peste ceva timp, după cum am auzit odată cu finalizarea sistemului hidroenergetic pe aici va mai curge doar un firicel de apă, grosul fiind deviat prin tunelele subterane ce se construiesc pentru producerea energiei electrice. Şi astfel curgerea Rhabonului cum era numit Jiul în antichitate va fi parţial deviată prin canalele de fugă dacă am înţeles eu bine la suprafaţă rămânând doar un râuşor anemic.
De aceea curgerea sa maiestoasă de acum cu apele limpezi s-ar putea să rămână o amintire pe care să o mai vedem doar în filmele documentare pe viitor. Trebuie menţionat aici că, Defileul Jiului este defileul de pe râurile interioare cu cele mai multe tuneluri şi după spusele multora cel mai spectaculos din ţară. 
Acest lucru i-a determinat probabil pe constructorii romani de acum două milenii să evite construcţia unui drum de legătură pe defileu preferând traseele cunoscute astăzi ca Drumul Neamţului şi Defileul Oltului. Cu toată priceperea şi reputaţia lor de constructori şi-au dat seama că a construi şi întreţine un drum prin sălbatica despicătură a Jiului era un lucru aproape imposibil pentru tehnologiile de atunci.
Şi în ziua de azi curgerea bătrânului Rhabon prin spintecătura muntelui ne poate oferi indiferent de anotimp peisaje de exceptie ce continuă să-i lase ‘’cu gura căscată’’ şi pe cunoscătorii acestui perimetru.
Am parcurs, zilele trecute, o parte a Defileului cu maşina şi pe jos constatând ceva schimbări. Au fost montate în unele puncte de parcare toalete ecologice, activitatea apicultorilor veniţi cu stupii în pastoral (parcă aşa se cheamă) este intensă şi nu, în ultimul rând, întâlnirea cu rangerii parcului aflaţi în 
partulare, iată numai câteva elemente ce se vor a fi o normalitate în acest perimetru declarat cel mai nou parc naţional al României.
Iar dacă în periplul nostru prin aceste locuri vom poposi la mănăstirile Vişina, Lainici ori schitul 
Locurele să trimitem un gând bun pentru ca şi genereţiile viitoare să aibă privilegiul a admira această adevărată minune a naturii aflată în mare parte pe teritoriul gorjean şi numită de montaniarzi fără a 
exagera prea mult Poarta de Piatră a Jiului de Sus.
Mugurel Petrescu
