România este o ţară a paradoxurilor, între altele şi prostul nostru obicei de a ne ţine de bairamuri, din sărbătoare-n sărbătoare, chiar dacă echilibrul dintre activitate şi nevoia de repaus respinge orice fel de dezmăţ inventat. După cum, trebuinţele naturii umane şi interesul naţional nu au cum să tolereze şi cu atât mai mult să justifice cheful de viaţă al slujbaşilor.
Altfel, se poate vorbi despre o mentalitate înrădăcinată deja de acum la român, mai precis când este şomer visează şi aleargă să aibă un loc de muncă, în schimb când are jobul asigurat doreşte şi întinde cât se poate la tot mai multe zile libere. Şi har Domnului, că tradiţia şi ruralitatea noastră multiseculară oferă tot felul de sărbători peste anul calendaristic, iar după schimbarea macazului politic din dec’89, noii diriguitori laici şi religioşi, de sus şi până jos, au mai inventat zile libere şi puzderie de sărbători; zilele oraşului sau ale comunei, festivalurile berii, vinului, liliacului, bostanilor, dudului, cartofului, zarzavagiilor, etc. şi credem că dacă s-ar declara libere toate cele 365 zile ale anului nimeni nu s-ar supăra, mai ales dacă nemunca ar fi şi bine plătită. Se trage linie şi se constată dintr-o dată că mai rămâne puţin din structura unui an de activitate şi evident un imens deficit al eficienţei şi productivităţii muncii prestate. Or, noi vorbeam doar de nevoia unui echilibru psihologic de recuperare fizică şi mentală, în sensul că un om odihnit are şi un randament bun la locul de muncă, după cum oboseala şi monotonia slujbei îi taie mult din avânt, spor şi din calitatea efortului depus. Apoi, tehnologiile avansate care fac să uşureze dar şi să sporească activităţile umane potenţează la rândul lor dependenţa psihologică a slujbaşului după cum o salarizare necorespunzătoare alimentează lipsa de motivaţie la locul de muncă. De aici şi nevoia de intervenţie a socio-psihologilor şi Ministerului de resort pentru o reaşezare a lucrurilor, mai concret, orice activitate trebuie responsabilizată, evaluată şi răsplătită după performanţă, stabilindu-se definitiv un cadru legislativ corect menit a echilibra nevoile existenţei umane cu obligaţia garantării valorilor adăugate la patrimoniul naţional şi al subsistemelor ocupaţionale. Altfel, gena libertinajului nostru autohton se va dezvolta şi manifesta exact prin suficienţa şi slaba calitate a rezultatelor dintr-un segment sau altul de activitate, mai ales că prin demagogie, diversiune şi manipulare ”actorii” politici au tot interesul să ascundă adevăratele realităţi, lacunele grave din sistem, inclusiv ticăloşia şi fărădelegile lor. Apoi, precum capitalismul, după cum se simte, intrat într-un con de umbră falimentar, avem de a face până la urmă şi cu o tentă tot mai mercantilă a sărbătorilor religioase sau a altora la fel de anacronice adoptate de prea-cinstita BOR. Pentru că nu face altceva decât să fetişizeze credinţa compromiţându-se adevărul biblic şi datinile străbunilor, să încurajeze nemunca şi chiulul naţional. Cu atât mai grav cu cât şirul neîntrerupt de sărbători înseamnă mai degrabă un prilej de vânzoleală cu îmbrânceli şi înjurături, lipsă de respect pentru spiritualitate şi cultură, cu alte cuvinte dezmăţ la mulţi dintre semenii noştri cu ocazia sărbătorilor bisericeşti şi nu numai, atitudini de prost gust prin care mai mult se pângăresc decât sunt cinstite evenimentele creştine. Ba, chiar se poate vorbi, în destule situaţii, şi despre ”vagabonzii apostolici” care bunăoară nu au niciun fel de legătură cu raclele sfintelor moaşte, transformând locurile de pelerinaj în spaţii ad-hoc de picnic cu manele, grătare, bere şi distracţii deocheate, de toată jena. În altă ordine de idei, credem că nu spunem o noutate atunci când vorbim de săptămâna de 5 zile lucrătoare, din care luni este de obicei pentru unii dresul şi acomodarea, iar vinerea fofilarea, pregătindu-se weekendul de sâmbătă şi duminică. La fel se procedează şi în unităţile de învăţământ unde în cele mai multe situaţii orele serioase de clasă, să spunem, nu încep în prima săptămână după vacanţă, în vreme ce ultima săptămână de semestru sau de şcoală înseamnă şi un repaus prelungit pentru elevi şi cadre didactice. Atunci, ne mai miră faptul că în România economia a intrat într-o stare morbidă şi milioane de hectare de teren agricol au fost transformate într-o imensă pârloagă, că de turism, drumuri şi şosele s-a ales praful încercând disperaţi să-l reinventăm pe Ceauşescu, văzându-i imaginea, de vreme ce am pierdut pariul renaşterii naţionale şi nu reuşim să ţinem pasul cu lumea civilizată şi prosperă. În fine, nu se poate trece cu vederea, pe de o parte, emigrarea spumei forţei de muncă din România pentru că noile autorităţi de la Bucureşti nu au fost în stare să pună pe picioare şi să dezvolte economia naţională, inclusiv crearea locurilor de muncă, pe de altă parte prăbuşirea industriei şi a celorlalte ramuri de activitate şi lipsa de soluţii pentru reforme şi reorganizare au determinat în lanţ şomajul de masă, cheltuirea fără rost a banilor pe o reconversie profesională ce nu a dus nicăieri şi deci încurajarea nemuncii. În plus, se face inclusiv prin acordarea unor ajutoare sociale exact cui nu-i trebuie, de vreme ce în foarte multe cazuri beneficiază persoane apte de muncă sau cele care au o evidentă potenţă material-financiară, în special de etnie rromă. Şi sunt pline cârciumile de cei care taie frunze la câini în timp ce ogoarele stau nemuncite, şeptelul de animale scade îngrijorător de la o zi la alta, mediul natural, cartierele urbane, parcurile şi zonele verzi sunt inundate de tot felul de mizerii, etc., nu doar din neglijenţă ci şi pentru că asistaţii sociali nu-şi fac orele de muncă în interesul comunităţii. Aşadar asta este România noastră unde interesul public şi naţional păleşte în faţa dezinteresului individual şi de grup, lipsind de la vlădică până la opincă conştiinţa şi răspunderea civică, atitudinea pozitivă, voinţa şi fermitatea de a aşeza ţara pe calea normalităţii. Măcar atât, având convingerea că munca ”lucrează” şi în favoarea slujbaşului şi a societăţii, pentru că în final ea generează prosperitate. Iar dacă nu se va pune piciorul în prag, asumându-ne fără echivoc obligaţii, şi în primul rând conducătorii şi guvernanţii prin legi, proiecte şi soluţii viabile pentru progresul ţării, atunci va trebui să ne temem că actuala stare de lucruri se va agrava, declanşând în timp o tragedie naţională, fără cale de întoarcere. Mai ales pentru tineri, săraci şi şomeri, dar şi pentru generaţiile ce vin din urmă. Se vede, stimabili diriguitori ai naţiunii române!
Vasile Irod
