Primul Patriarh al Constantinopolului în Istanbul

498

Era în ziua de 6 a lunii gerar din Anul 6962 de la facerea lumii (1454). O zi mohorâtă, cum de altfel sunt cele mai multe în această perioadă a anului, cu cerul acoperit de nori cenușii mânați de briza Mării Marmara peste Cornul de Aur, care scaldă cu apele sale liniștite țărmurile pe care era înfipt de mai bine de un mileniu mărețul oraș construit de Constantin cel Mare, menit să fie centru al Răsăritului lumii.
Vreme îndelungată, Cetatea cea sfântă și-a împlinit menirea pentru care a fost zidită, în jurul ei gravitând, ca pe o orbită, nenumărate neamuri ale Europei. Dar intrigile interne și prietenii din jur au devorat-o în timp, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, astfel că, în urmă cu câteva luni, vestita cetate a devenit o pradă ușoară pentru turci, fiind ocupată în 29 florar 6962 de tânărul lor padișah, Mahomed.
Din mândra și impunătoarea cetate a creștinismului, Constantinopol, au rămas doar niște ruine, multe din ele fiind părăsite deoarece în urma ocupației păgânii au luat în robie mai bine de jumătate din populația orașului. Până și numele i-a fost schimbat în Istanbul, fiind destinată să fie noua reședință a sultanilor turci, primul dintre ei fiind chiar Cuceritorul.
Dacă Mahomed a ocupat Cetatea în mai puțin de două luni, el știa că nu-i va fi la fel de ușor să-i redea măreția de odinioară. Ar fi preferat să zidească un nou oraș din temelii decât să refacă vechea cetate, dar atunci toată strategia și eforturile sale ar fi fost în zadar, pentru că nu ar mai fi rămas în istorie drept noul Cezar al lumii, cum se visa. Pentru sultan, numele conta mai mult decât mâna de ruine care au fumegat multă vreme după ce i-a spart fără milă zidurile și a pătruns cu osmanlâii lui în cetate.
Simbolul grandios al Constantinopolului, care aducea cu el numele vechilor împărați romani, a fost țelul urmărit de tânărul sultan care se visa un nou Alexandru cel Mare. Iar destinul a făcut ca ultimul împărat al cetății să poarte același nume cu cel care a zidit-o, fapt care a făcut oamenii să creeze tot felul de legende.
Măsurile luate de sultan veneau ca un tăvălug de neoprit, luând prin surprindere chiar și pe cei mai apropiați oameni de-ai săi, care nu înțelegeau cum, după ce a pus să se taie capetele la o parte din prinșii din cetate, în zilele următoare îi iartă pe mulți, ba chiar le restituie casele și îi lasă să locuiască mai departe în oraș.
Mahomed era informat cu privire la prevederile Decretului de la Florența, semnat de înalți ierarhi ai celor două Biserici creștine, prin care s-a hotărât unirea acestora sub conducerea papei de la Roma. Prin dispariția Constantinopolului ca centru al ortodoxiei, acest deznodământ era de așteptat, papa fiind acum singurul cap al creștinismului care își putea îndeplini îndatoririle de Întâi Stătător. Poate că acesta a fost și motivul pentru care Grigore Nommas, un adept al înțelegerii de la Florența, a fugit în Italia, lăsând Răsăritul fără Patriarh, fiind urmat și de o parte din episcopi. Pentru sultan, aceasta a devenit o problemă foarte importantă, mai ales că o eventuală refacere a unității celor două Biserici, separate prin Marea Schismă ce a avut loc în urmă cu 400 ani, putea să aducă cu sine unirea lumii creștine împotriva Imperiului Otoman, ceea ce putea crea o mare problemă pentru osmanlâi. Singura mulțumire adusă sultanului de fuga din oraș a Patriarhului era faptul că acesta era adept al unirii cu Roma. Iscusit strateg, sultanul se străduie să-i lămurească pe greci și mai ales pe arhiereii creștini rămași în Cetate că le va respecta libertatea religioasă și nimeni nu se va amesteca în treburile lor, cum vrea să facă papa de la Roma.
Făcând promisiuni în dreapta și în stânga, Mahomed îl găsește în cele din urmă pe Georgios Kourtesios Scholarios, un mare învățat al Bisericii din Constantinopol, teolog și filozof deopotrivă, bun cunoscător a științelor juridice, pe care le-a studiat în tinerețe. Arhiereul a fost teologul oficial al împăratului Ioan VIII Paleolog, consilier și judecător suprem în Istanbul. Dintr-un susținător al înțelegerii de la Florența, unde l-a urmat pe împăratul Ioan VIII Paleolog când acesta a semnat Decretul de conciliere, sub influența lui Marcu al Efesului, ale căror pledoarii le-a ascultat, Scholarios devine un dușman înfocat al unirii cu Roma. La moartea împăratului, se retrage în mănăstirea Pantokrator, unde își ia numele de Gennadius. Aici a fost găsit de Mahomed, iar după nenumărate discuții îl convinge să fie noul Patriarh al Bisericii creștine a Răsăritului. După ce arhiereul și-a dat acordul, s-a hotărât să se treacă la alegerea și hirotonirea Patriarhului, sultanul străduindu-se să se respecte străvechile reguli bizantine, el luând doar locul împăratului sub auspiciile căruia decurgea înainte ceremonia.
Era ziua de Bobotează, una din marile sărbători ale creștinilor. Mahomed știa asta. Probabil că stabilind acea zi pentru ceremonie a vrut să dea semnificație alegerii primului Patriarh din Istanbul. Mai întâi a pus să fie convocat un Sinod al Bisericii creștine pentru acea zi. Pentru a da o amploare mai deosebită ceremoniei au fost invitați și alți arhierei, între ei fiind și arhimandriți de la mănăstirile mai mari de pe Sfântul Munte, între care și mănăstirea Zografu. Sinodul a fost convocat la reședința sultanului, unde acesta s-a stabilit până va fi gata noul palat imperial, care a început să se ridice în centrul orașului, pe locul Forumului lui Theodosiu, aflat în ruină.
Dis de dimineață, mulțime de lume se adună în fața palatului ales de Mahomed după ce s-a întors de la Edirne. Cei mai mulți erau arhierei și călugări îmbrăcați în haine de sărbătoare, fiecare după rangul pe care îl avea. În fața Palatului ales de sultan, încă de la ivirea zorilor, se aflau episcopii care purtau mantii aurite legate la gât și la picioare pentru a nu fi luate de vânt, iar în urma lor ceilalți arhierei. Ulițele erau pline și de mireni, cei mai mulți dintre ei fiind greci veniți să-și cunoască noul Patriarh. De mult nu a mai văzut orașul așa o adunare de impunătoare. Speriați de cele petrecute la ocuparea cetății, oamenii nu mai îndrăzneau să se adune cum făceau înainte când își omagiau împăratul sau cu alte ocazii deosebite.
Între arhimandriții aflați în fața palatului era și cel de la mănăstirea Pammkaristos, însoțit de starețul mănăstirii Zografu și de mai mulți călugări, între care tânărul Ștefan și unchiul său, Vlaicul. Cu ei erau și cei trei boieri veniți din Moldova, fostul vornic Oțel, postelnicul Ciopei și Ilie a lui Ignat din Hreațca, dar aceștia nu erau îmbrăcați în straie de călugăr.
Ușile largi ale palatului lasă să se vadă cum intră pe ele arhimandritul Ghenadie, însoțit de marele vizir și de ceilalți doi dregători ai sultanului, iar în urma lor erau episcopii, membri ai Sinodului Patriarhiei. De o parte și de alta, aliniați ca după sfoară, stăteau în picioare 30 de robi tineri, îmbrăcați în haine de sărbătoare, toți fiind înarmați cu toiege solide. Sultanul îi primește pe oaspeți întins pe o sofa, având de o parte și de alta mai mulți dregători din Divan.
Sultanul face un semn cu mâna la care arhiereii iau loc pe scaune, iar unul dintre ei deschide lucrările Sinodului. Episcopii declară scaunul patriarhal vacant și propun alegerea unui nou Întâi Stătător. Ghenadie este ales cu voturile tuturor celor prezenți la lucrările Sinodului și înscăunat ca Patriarh de Constantinopol, fiind condus de doi dintre episcopi pe un scaun mai înalt care era liber. În acel moment, sultanul coboară de pe sofaua capitonată cu catifea de mătase și, îndreptându-se spre noul Patriarh, îi înmână pe rând însemnele demnității, odăjdiile, cârja, și crucea pastorală. Privindu-l în ochi, îl felicită și îi spune cu voce tare, pentru a fi auzit de toată lumea:
– Fii patriarh și primește urările mele de bine, fii sigur de prietenia mea, bucurându-te de toate privilegiile patriarhilor de dinaintea ta!
– Vă mulțumesc, Înălțimea Voastră! Vă mulțumesc și vouă, iubiți frați întru Domnul, se adresează tot în greacă către episcopii din Sinod. De azi înainte, Biserica Constantinopolului are un nou Patriarh, care a fost ales de sfințiile voastre în persoana mea. Vreau să vă asigur că voi continua lucrarea Patriarhilor care au fost înaintea mea și îmi voi dărui viața slujirii lui Dumnezeu și a Domnului Iisus Hristos, după cum sfințiile voastre știu că am făcut-o și până acum. În condițiile în care orașul a intrat în stăpânirea măritului sultan Mahomed al II-lea, menirea mea va fi să aduc pacea și buna înțelegere între creștini și celelalte neamuri cu care va trebui să ne învățăm să trăim, să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, zâmbește trist Ghenadie. Am stat de vorbă cu Înălțimea Sa, Marele Padișah Mahomed, care mi-a dat asigurări că nu se va amesteca în problemele credinței noastre creștine și nici în modul în care ne vom organiza și trăi în cartierul nostru grecesc. Dacă le plătim dările la timp și ne facem datoria de cetățeni ai orașului în care trăim, la fel cum ne-am făcut-o și înainte, ne vom putea duce viața mai departe în liniște și pace, fără să fim supărați de nimeni. Noi, cei din Constantinopol, am mai fost învățați să trăim sub stăpân străin. Înaltul Padișah m-a asigurat că ne va fi mai bine cu turcii decât a fost pe vremea venețienilor, chiar dacă erau tot creștini de-ai noștri. Gândul pe care vi-l adresez acum este să avem grijă de oile noastre, să le păstorim cum ne-a învățat Hristos, ca atunci când va veni vremea să răspundem în fața Lui pentru modul cum ne-am făcut datoria.
Din viitorul roman „Visul Măriei Sale”
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here