Prin grija Consiliului Local Drăguţeşti, duminică, 11 octombrie a.c. spre seară, vârstnicii de aici avură parte de o încântătoare festivitate, numai a lor, unde încrâncenările sufleteşti, junghiurile şi pustiul zilei de mâine au fost date deoparte. În miezul petrecerii, cu mare respect, 10 cupluri şi-au serbat „Nunta de Aur”, cinstite de gazde cu daruri şi diplome omagiale.
Privindu-i şi dincolo de înfăţişările brăzdate de vremuri, înţeleg că nu-i pot alege pe cei remarcabili. Toţi aceşti oameni, foşti muncitori de înaltă ţinută, ingineri, medici, profesori, jurişti, ş.a. aflaţi în vâltoarea celor mai dure activităţi din a II-a jumătate a secolului trecut, în ţară şi chiar dincolo de fruntarii – au trudit cu demnitate încastrând mari edificii civile, industriale şi de suflet românesc. Poate, şi unde le-a fost dată cea dintâi însorire aici la Drăguţeşti, unde iuţeala minţii, a vorbei şi mişcării par a fi reguli proprii obârşiei lor.
A, iată-l şi pe Vasile Vlădoianu, neîntrecut în arta de a fi mânuit (peste 40 de ani) un colos de 2000 tone de oţel cu care, anual, prelucra în jur de 6 milioane mc masă minieră, uimindu-i pe toţi europenii din branşă, ba şi smulgându-le premiul I la toate concursurile internaţionale. Mai încolo îl văd şi pe Ion Vâlceanu, care, în doar câteva ore, a înverşunat o mare parte din minerii Rovinarilor, atunci în octombrie 1981, unindu-le strigătul: „Nu mai îndurăm muncă fără pâine!”.
Îl întreb: – Vâlcene, ţi-a apreciat cineva acel gest înainte ori după ’89?
– Nu? N-a luat nimeni în seamă nici revolta aceloraşi zile, de la Motru, cu mult peste trâmbiţata răzmeriţă din Braşovul anilor 1987!
Oricum, pentru fapta aceea, abia acum îmi primesc pedeapsa: îmi mai puseră 2% la pensia mea amărâtă; da, dublară preţul medicamentelor fără de care nu pot trăi; ieri plăti 50 de lei ca să-mi scot un ciob de măsea, azi schimbai butelia cu alţi 50 de lei… iar mâine, mă uit în cer şi-n pământ! Uite pentru ce am luptat…!
De-alături, Sile Stănculete (o minunăţie de om!) mă gratulă:
– Mihai, ce te-ai coşcovit aşa?… parcă a-i înghiţit o seceră!…
– Lasă, că nici matale nu arăţi mai bine – îi zic. Încă mai sufleţim după câte ne-au fost date să-ndurăm!
– Fă, a Ungureanului- o auzi pe Genica lu’ Trante, di la vale de mine.
– Ce, fă?
– Hasta, te-am văzut la Biserică punând lumânare şi la Sf. Gheorghe şi la balaur…?!
– Păi, pun şi la unu şi la altu, că nu ştiu pe mâna cui o-i ajunge!
Petrecerea devine tot mai înteţită! Se joacă-n draci! Ori unde privesc, numai oameni desăvârşiţi la viaţa lor, ca la Bârsan. Vasile Arşeanu, Gheorghe Butan, Vasile Moşoiu, Ion Pârvuţ. Daniel Ţenchea şi atâţia alţii care -la vremea lor- au uimit prin fapte de hărnicie.
Printre noi, ca argintul viu, primarul Vasile Moşoiu, ascultându-ne păsurile, ne îmbărbătează mereu ca garant al împlinirii cerinţelor obşteşti, aşa cum – în numai 1 ½ ani de mandat-a izbutit să realizeze mai multe utilităţi decât precedenţii în 18 ani. Dar, taina d-lui Alecu Drăgoi (un desăvârşit gorjean şi om al locului!) care -mai tot timpul cântând (profesionist) cu lăutarii – ne-a pus în unda tatălui, cu titlurile: „Doamne, vezi-mă-n de bine/…”; „De-aş mai duce-o pân’ la toamnă/…” ş.a. În fine, adaug şi eu:
– Bade Ioane, sine te vita rulla est! (Lat.- Fără tine viaţa nu are valoare)
Mihail PASERE
