Cuvintele Mântuitorului au avut o influenţă profundă nu doar asupra ascultătorilor Săi de atunci, ci şi asupra tuturor celor care aveau să audă acest mesaj de-a lungul secolelor, până în timpul nostru. Totuşi, nu trebuie doar să ascultăm această predică, ci şi să o aplicăm, să o trăim. În această săptămână, pe lângă studierea Predicii de pe Munte (Matei 5 – 7), vom studia şi ce a spus Isus în Matei 13 cu privire la aplicarea cuvintelor Sale în viaţa noastră. Această predică este privită în moduri foarte diferite. Unii o văd ca pe un standard moral prea înalt, imposibil de atins, care ne face să îngenunchem şi ne determină să cerem neprihănirea lui Isus, ca singura noastră speranţă de mântuire, deoarece niciunul dintre noi nu a reuşit să împlinească cerinţele divine descoperite aici. Alţii o văd ca pe un discurs de etică cetăţenească, o chemare la pacifism. Iar alţii văd în ea evanghelia socială, o chemare la a aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ prin efort omenesc. Într-un anume sens, probabil că fiecare aduce în această predică ceva din el însuşi, deoarece ea ne atinge în aspecte esenţiale ale vieţii personale şi, de aceea, fiecare reacţionează în felul său. În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre împărăţia şi despre caracterul Său. […] Adevărurile pe care El le-a prezentat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulţimea care-L urma pe Isus. Nu mai puţin decât ei, noi trebuie să învăţăm principiile fundamentale ale împărăţiei lui Dumnezeu! Astfel, mai mult decât orice altceva, Predica de pe Munte ne dă principiile fundamentale ale împărăţiei cerurilor. Ea ne spune cum este Dumnezeu, ca stăpân şi conducător al împărăţiei Sale, şi cum ne cere nouă să fim, ca supuşi ai împărăţiei Sale. Este o chemare radicală de la principiile şi standardele împărăţiilor trecătoare ale acestei lumi la principiile şi la standardele acelei împărăţii care va dura veşnic. (Vezi Daniel 7:27.) Unii creştini privesc Predica de pe Munte ca pe o nouă „lege a lui Hristos”, care a înlocuit „Legea lui Dumnezeu”. Ei spun că sistemul legalismului a fost acum înlocuit cu un sistem al harului sau că legea lui Isus diferă de Legea lui Dumnezeu. Dar să vedem ce spune Scriptura. Cei mai mulţi dintre iudei nu înţelegeau poruncile în contextul harului […]; având în vedere apelul lui Isus de a se da dovadă de mai mult har în practică […], fără îndoială că El privea cerinţele împărăţiei în lumina harului (compară Matei 6:12; Luca 11:4; Marcu 11:25; Matei 6:14,15; Marcu 10:15). În relatările Evangheliei, Iisus îi primeşte pe cei care se smeresc şi recunosc dreptul lui Dumnezeu de a stăpâni, chiar dacă, în practică, nu reuşesc să atingă ţinta desăvârşirii morale (5:48). Dar împărăţia harului pe care o proclama Isus nu era acel har ineficient al majorităţii creştinătăţii apusene; în evanghelii, mesajul împărăţiei îi transformă pe cei care îl acceptă în umilinţă, dar, în acelaşi timp, îi zdrobeşte pe cei aroganţi, satisfăcuţi de ei înşişi din punct de vedere religios şi social! Credinţa lui Iisus Hristos nu era o credinţă nouă, ci era aceeaşi credinţă care a existat de la căderea în păcat. Predica de pe Munte nu a însemnat înlocuirea mântuirii prin fapte cu mântuirea prin har, pentru că mântuirea a fost întotdeauna prin har. Copiii lui Israel au fost mântuiţi prin har, salvaţi prin har, la Marea Roşie înainte de a li se cere să asculte de Lege la Sinai. (Vezi Exodul 20:2.). Cu toate că mântuirea a fost întotdeauna prin credinţă şi iudaismul, aşa cum ar fi trebuit să fie practicat, a fost întotdeauna un sistem al harului, legalismul s-a strecurat în iudaism şi se poate strecura în orice religie care ia ascultarea în serios, aşa cum face adventismul de ziua a şaptea. În timpul lui Hristos, mulţi lideri religioşi (dar nu toţi) căzuseră în „aspra şi rigida habotnicie a fariseilor, lipsită de zdrobirea inimii, de duioşie sau iubire”, care îi lăsase fără nici o putere de a feri lumea de stricăciune! Doar formele exterioare, în special cele care sunt opera omului, nu au nicio putere de a schimba viaţa sau de a transforma caracterul. Singura credinţă adevărată este cea care lucrează prin dragoste (Galateni 5:6). Doar ea face ca faptele să fie plăcute în ochii lui Dumnezeu. Dintre toate învăţăturile Predicii de pe Munte, aceasta este, probabil, una dintre cele mai surprinzătoare. Să fim desăvârşiţi ca Tatăl ceresc? Ce înseamnă acest lucru? Este important să ne amintim că Dumnezeu nu ne cere ceva ce El nu poate să realizeze pentru noi. Dacă ne-ar lăsa singuri, conduşi doar de inimile noastre păcătoase şi egoiste, cine şi-ar putea iubi duşmanii? Omul nu face aşa din firea lui, dar noi suntem acum cetăţeni ai unei alte împărăţii. Dacă ne supunem lui Dumnezeu, avem făgăduinţa: „Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni 1:6) şi ce lucrare mai mare ar putea face Dumnezeu în noi decât aceea de a ne face ca, în sfera noastră de existenţă, să iubim aşa cum ne iubeşte El pe noi?
Preot Antonie FĂINIŞI, Parohia Strâmba-Jiu, Turceni, Gorj
