Povestitori din Piscoiu

121

În cartea recent apărută „Şi noi, piscoienii…”(Editura Măiastra din Târgu-Jiu) am notat câţiva povestitori locali ca Victor Popescu, Constantin Bălă, Ilie Ivaşcu.

Recent am descoperit şi pe domnul Nicolae Chişamera, care, la aproape nouăzeci de ani, poveşteşte cu lux de amănunte întâmplări care i-au marcat copilăria petrecută pe frumoasele meleaguri ale Piscoiului, scrie versuri adresate politicienilor actuali, elogiază consătenii gorjeni şi nu numai.
Relatează cu umor despre căutătorii de comori, situaţii hilare de la judecătoria din Târgu-Logreşti, o întâmplare hazlie cu Albiţoiu care avea un cocoş dresat, scene din Bucureştii de altădată, cu meseriaşii din vremea tinereţii sale, scrie cugetări şi versuri populare.

Comori ascunse
Nicolae Chişamera povesteşte că „prin anii 1940-1950, era o echipă de căutători de comori în satul Păpeşti, formată din fraţii Gociu şi fraţii Roană şi Marin al Biii şi echipa de la Piscoiu cu fraţii Ilie şi Gheorghe Chişamera, Ilie şi Nicolae Cioponea, plus eu un adolescent care le căram sculele cu care scormoneau pământul.
Circulau în sat legende şi zvonuri de tot felul cum că în unele locuri s-ar găsi căldări şi oale cu bani din aur, care, în noaptea de Sfântu Gheorghe „joacă” banii şi, dacă te afli aproape de ei, ai tăi sunt. Un sâmbure de adevăr era pentru că vreo câţiva oameni au găsit comori, deşi ei nu au recunoscut niciodată. Dodin de la Stăiculeşti (Creţan), care nu a avut copii şi l-a înfiat pe vărul meu Ilie Chişamera (zis Cocoşel), la sfârşitul vieţii, ne-a povestit cum norocul l-a chemat la fântâna din Şeasa şi, când îşi adăpa calul, a venit un potop de ploaie cum nu mai văzuse în viaţa lui, ploua cu găleata, de pe coastă veneau frunze amestecate cu pământ.
Adăpostit sub crengile unui fag de lângă fântână, a văzut cum apa a luat pământul de la rădăcina fagului, apărând o oală, din pământ ars, dezgropată pe jumătate. S-a repezit şi a încercat s-o scoată, dar era înţepenită bine. A scos briceagul, a făcut un ţăruş ascuţit cu care a săpat în jurul oalei, a tras de ea, dar oala s-a spart pe jumătate şi banii din ea au luat-o pe coastă în jos. A adunat repede banii, a dat jos izmenele de pe el şi a pus galbenii pe cracii veşmântului pe care i-a legat cu un curpen, care a fost aşezat pe cal ca o desagă şi a plecat repede din acel loc ca să nu dea cineva peste el. Când a ajuns în Dealul Ursoii s-a gândit să ia şi cioburile şi capacul oalei, dar începuse să se întunece şi nu s-a mai întors la fântână. Banii l-au făcut bogat, şi-a luat casă şi pământ. A ştiut să risipească blestemele care însoţesc toate comorile prin cumpărarea policandrului (candelabrului) de la biserica din Voivoda, l-a ajutat pe Lazăr Ciolan să îşi facă o casă şi să se însoare, dar şi pe alţi piscoieni pentru că cine găseşte o comoară şi nu face bine moare.
A doua zi, când a mers să facă curăţenie unde găsise galbenii, s-a întâlnit cu Stancu Caragea ( tatăl lui Dumitru Caragescu) care avea în mână un ulcior cu apă şi o traistă la gât. La fântână nu a mai găsit nici cioburi, pământul fiind scormonit, nici capacul oalei.
Prin sat se mai vorbea că şi Gicu Codreş ar fi găsit o căldare cu galbeni la Măicani la deal. A băgat în plug cu Mărinuţă şi ara cu patru boi un loc înţelenit. La un moment dat, plugul s-a oprit şi, crezând că este o buturugă, a cercetat locul şi au găsit că era o căldare cu galbeni. Nu s-au înţeles la împărţira banilor, s-au certat şi s-au bătut. În final, Codreş ar fi murit şi lumea nu a mai ştiut ce s-a întâmplat.
La Hurezanii de Jos, boierul Iancu ar fi găsit şi el o căldare cu galbeni, dar ar fi murit şi el, urmaşii lui au tocat toată averea, soţia lui Iancu a ajuns cerşetoare în sat şi pe la Piscoiu. Lumea îi zicea cocoană, iar aceasta cerşea de la Iancu şi Dumitru Caragescu, care mă învăţau pe mine, care aveam atunci vreo cinci ani, să strig porcării după ea: „Cocoana lui boier Iancu beli p… şi luo francu”. Într-o zi, cocoana s-a oprit la taicu şi i-a zis: „-Gică, dacă nu înveţi copilul să fie cuminte, îl învăţ eu”. Când m-am dus la Dumitru Caragescu să-l iau la rost, i-am zis: „-Bă, nea Mitre, nu mai învăţa copilul să strige după cocoană!”, iar el răspundea: „-Lasă, bă Gică, că şi ea îşi bătea joc de noi toţi, nu-ţi aduci aminte ce făcea ea?”.
În fiecare an, de Sfântu Gheorghe, plecam de seara pe Dealul Horgii, ajungeam la cel mai înalt pisc şi ne împărţeam sarcinile: unul se uita la răsărit, unul la apus, alţii la nord şi la sud, nu vorbeam, înţelegându-ne prin semne dacă se vedea vreo flacără, stând şi pândind până se făcea ziuă.
Într-un an, Ilie Cioponea, care era şeful nostru, ne-a zis să ne luăm sculele şi să plecăm în Horga, în salcâmi, pentru că pe pământul lui Caragescu sunt ascunşi banii de aur. Tata îmi spunea că a văzut el cum jucau acolo banii, dar nu a avut curajul să spună la nimeni.

Povestea lui Albiţoiu
Pe marginea drumului care duce la Rădineşti, după culmea dealului, trăia Albiţoiu, un om robust, cu părul şi barba mare, într-o căsuţă din paiantă, cu multe coteţe în jurul ei. Avea mult pământ pe care îl lucra ici şi colo, avea şi pomi fructiferi în care punea fân şi paie ca să ouă acolo păsările şi să facă pui. Ziua şi noaptea, slujea în casă ca un popă, nu prea sta de vorbă cu lumea, dar avea şi toane bune când vorbea frumos cu trecătorii care mergeau pe lângă casa lui. Albiţoiu avea multe găini şi un cocoş dresat, care cânta la comandă când îl punea el.
Din când în când, vinerea, mergea cu cocoşul la bâlci la Logreşti, îl punea pe umăr şi, când îl ruga lumea, Albiţoiu zicea: „-Cântă, cocoşule!” şi pasărea cânta. Se ţinea lumea după el ca după urs, iar când se plictisea punea cocoşul sub braţ şi pleca acasă, oprindu-se la vreo ciutură prin Piscoiu ca să-i dea apă şi grăunţe. Dacă femeile stăteau jos pe marginea şanţului sau pe podişcă atunci când trecea el pe şosea, Albiţoiu se răstea la ele cât îl ţinea gura: „-Fă, nu vă este ruşine să staţi jos când trece un om pe drum!” şi nu mai punea cocoşul să cânte.

La judecătorie
La judecătoria de la Logreşti, cu două procese în aceeaşi zi, dar cu un sfârşit aproape identic, judecătorul era epuizat şi disperat, acesta fiind nevoit să întrerupă judecarea cauzelor pentru a se odihni. Boianu, un locuitor din Rădineşti, cumnat cu tata Gică Chişamera, a venit la noi să vină tata cu el la Logreşti la proces că el n-a mai fost la judecată şi a auzit că este un judecător rău,  fiind şi zi de bâlci. La trei dimineaţa, am plecat în opinci, pe jos, peste dealuri şi am ajuns la timp la judecătorie. S-a strigat procesul, am intrat în sală şi judecătorul zice către Boianu: „-Ia crucea asta în mână şi zi după mine, ai înţeles?”. „-Da, domnule judecător.” „-Jur pe sfânta cruce să spun adevărul şi numai adevărul!”. „-Acum spune ce şti!”. Boianu zice: „-Acum spune ce şti!”. „-Ia crucea asta în mână şi zi după mine, ai înţeles?”. „-Da, domnule judecător.” „-Jur pe sfânta cruce să spun adevărul şi numai adevărul!”. Judecătorul se enervează şi zice: „-Măi, omule, spune ce ai văzut tu, Boianu!”, dar Boianu zice: „-Măi, omule, spune ce ai văzut tu, Boianu!”. Judecătorul: „-Eşti nebun, Boianu!”, iar Boianu zice: „-Eşti nebun, Boianu!”. Judecătorul: „-Daţi-l afară!”. Boianu: „-Daţi-l afară!”, iar aprodul îl evacuează pe Boianu din sală.
Odată, la un hram al bisericii din Voivoda, localnicii au petrecut cu lăutari şi cu neamurile venite din altă parte până la lăsarea întunericului. Când toţi erau băuţi bine şi mergeau pe două cărări, familia lui Gogu Ciobotea şi cea a lui Titu Popescu s-au luat la ceartă şi la bătaie. Pentru fiecare familie au venit ajutoare cu pari rupţi din gard, cu furci şi topoare, care loveau cu pumnii şi picioarele pe unde apucau. De beţi ce erau nu mai ştiau pe cine lovesc. Mai târziu, Gheorghe Florescu spunea: „Când am dat într-o muiere, am doborât-o jos, dar când m-am uitat mai bine, fiind plină de sânge, am constatat că era cumnata mea, Măriţa. M-am trezit din beţie, am luat-o în braţe şi am dus-o acasă. Când m-am întors, vreo trei erau căzuţi pe lângă gard, alţii, cocoşaţi, se ţineau de mână, iar alţii se loveau cu ciomegele. Eu, fiind acum treaz, i-am despărţit şi i-am trimis acasă. Au zăcut o lună şi jumătate şi, când au început să iasă din casă, unii erau bandajaţi la cap, alţii aveau mîinile în scânduri sau coaste rupte”.
Gogu Ciobotea şi cumnatul lui Gheorghe Florescu l-au dat în judecată pe Titu Popescu, acuzându-l că el a început scandalul şi trebuie să plătească. Au pus fiecare martori, dar şi pe Marin Cantu, care, la încăierare, sta pe podişcă şi râdea de bătăuşi.
La proces, judecătorul îl întreabă pe Cantu: „-Spune, Cantule, ce-ai văzut!” Cantu: „-Domnule judecător, am văzut pe Gogu cu c….-n sus peste Titu şi pe urmă am văzut pe Titu cu c….-n sus peste Gogu şi i-a dat cu picioru-n c…. lu Gogu”. Judecătorul: „-Câţi ani ai Cantule? Cantu: „-Şapte ani, domnule judecător (el având 45 de ani). Judecătorul: „-Daţi-l afară pe handicapatul ăsta, se suspendă şedinţa!”

La meseriaş
Cum vorba românească are mai multe înţelesuri, iată ce a ieşit când o respectabilă doamnă a mers la un meseriaş: „-Domnule Nelu, cum le-am arătat-o, le-a plăcut la toţi, dar mai ales lu soacră-mea care vrea să i-o faci şi ei ca pe a mea. Aşa că o trimit la dumneata: are tot ce-i trebuie, lână de ajuns scărmănată gata, dar poţi s-o mai scarmini şi dumneata să-ţi fie mai uşor la băgat şi să i-o bagi toată, să nu mai rămână nimic pe afară ca la mine de m-a certat soţul meu că n-am fost atentă la băgat. A ei este de culoare grena cu fir gri spre alb, nu e ca a mea de culoare roşie cu fir negru pe margine. Soacră-mea o vrea mai groasă, la lungime e bună. Te rog să te străduieşti să vină mulţumită acasă şi să i-o coşi bine, să nu păţească ca mine când, într-o seară, soţul meu s-a băgat lângă mine în pat şi a rupt-o din greşală cu unghia piciorului. El nu mă mai lasă ca să vin la dumneata să mi-o repari, cică mi-o repară el că se pricepe. Mulţumesc, domnule Nelu”. Morala povestitorului: era vorba despre o „Plapumă cu floricei/Intră doi şi iese trei”, care trebuia confecţionată de plăpumar.

Întâmplare din Bucureşti
„În anul 1946, când eram angajat la Primăria Municipiului Bucureşti, la secţia de reparat străzi, în ziua de Înălţarea Domnului, reparam chiar strada cu cimitirul. Pe la ora opt, au început să intre în cimitir femei cu coşurile pline şi cu sticle în mână ca să dea de pomană că era Ziua Eroilor şi se pomeneau morţii. Ne-am oprit din lucru şi am intrat şi noi în cimitir să vedem dacă se face pomană ca la Piscoiu. Aproape la fiecare mormânt era pusă câte o faţă de masă cu colaci şi tot ce trebuia pentru pomană, iar femeile aşteptau să vină un preot să le slujească pomana, după care se trecea la împărţira colacilor şi a băuturii. La un moment dat, apare un preot să slujească la un mormânt alăturat. Nenea Milică Cioponea a început să cânte ca popa, spunându-i preotului că el este cântăreţ de biserică şi s-a uitat spre mine făcându-mi semn să aprob spusele lui. A slujit la câteva morminte cu popa, după care preotul îl roagă pe Milică să slujească  mai departe că el este obosit. Eu, împreună cu piscoienii mei Ricu lu Bărbulete, Mitrică al lu Păun, cu Mitru lu Cică Ciobotea, adunam colacii mari şi prescurile, cozonacii întregi sau jumătate, aşa cum ne dădeau femeile, care ziceau „-ia, maică, şi pentru preot (acesta fiind nenea Milică)!”. După trei ore, cât au durat slujbele, am adunat patru saci de colaci şi prescuri, trei saci de cozonaci, un sac de cotoaie de găină şi bucăţi de carne friptă şi salam. Nenea Milică nu a dat la nimeni din banii primiţi, spunând că am adunat destule după el. La un mormânt, o femeie avea întins un costum de haine şi cum m-a văzut pe mine a zis: „-Ia uite, mă, ce seamănă băiatul cu al meu care este îngropat aici, ia vino, maică să zici bogdaproste şi să-ţi dau costumul ţie!”. Lângă noi era un ţigan înalt, robust şi, când a auzit ce a zis femeia, mi-a dat un brânci de am căzut peste gardul viu, el a luat costumul şi a rupt-o la fugă. Femeia a strigat după el, a rugat lumea din jur să-l prindă, dar dus a fost. Două săptămâni ne-a ajuns pomana, am mâncat bine şi la lucru şi unde dormeam”.

Cugetări
Cu o memorie demnă de invidiat, Nicolae Chişamera defineşte termeni ca:
„Viaţa este drumul parcurs de o fiinţă de la naştere până la moarte”
„Iubirea este un produs al inimii care se revarsă asupra unei persoane aleasă de tine şi care îţi este destinată”
„Sufletul este un dar de la Dumnezeu încorporat în trup şi care cuprinde în el toate componentele de la învârtoşarea inimii până la cele mai complicate funcţii ale creierului fiinţei umane”
„Dragostea este o iubire consumată, o mulţumire de sine şi o iubire de tot ce te înconjoară”
„Destinul este o călăuză nevăzută, primită la naştere de la Divinitate”
„Trupul este o gazdă a sufletului şi a celorlalte componente la un loc, purtându-le şi hrănindu-le până la epuizare”
„Fericirea este o dorinţă a fiecărui om, dar care vine foarte rar şi pleacă repede, pune condiţii greu de îndeplinit; cine le îndeplineşte se bucură de prezenţa ei, dar, cine nu poate, o aşteaptă în zadar. La sfârşit, sufletul se întoarce la cel care l-a trimis, pentru o nouă misiune pe care mintea omului n-o poate înţelege”.

Versuri populare
Piscoianului Nicolae Chişamera îi place şi să pună în versuri populare istoria neamului nostru, dar să se pronunţe şi faţă de cei care conduc în prezent destinele României. Iată-l exprimându-şi opinia în „Parcă-i blestemată ţara”: Din Sighet şi pân’la mare/Şi din Iaşi la Timişoara/Suferinţa este mare/Parcă-i blestemată ţara./De când ea a luat fiinţă/Mereu a fost suferinţă./Când barbarii şi tătarii,/Când turcii şi grecii răi/Au lăsat ţara săracă,/Au făcut tot ce-au vrut ei./Mai apoi venit-au nemţii/Cu maşini fără benzină/De-am luptat să-i dăm afară/ ca să ne facem lumină./Dar când fu să-nchidem uşa/Veni Ivan cu katiuşa/Şi trecu el peste Prut/De ne-a pus jugul în gât./După patruzeci de ani/Rămas-am cu toţi sărmani,/Dar românul cu ambiţie/Puse şi de-o revoluţie/Şi-aduse capitalismul,/Libertatea şi cuvântul/ Ca să trăim şi noi viaţa/Ca cei din vest, din Franţa./Dar stupoare şi păcat/Binele nu s-a-ntâmplat/Că veniră peste noi/Valuri, valuri de ciocoi/Unii vechi, alţii mai noi,/Şi toţi cu acelaşi gând/Să nu mai plece curând,/Să fure, să jefuiască/Numai să se-nbogăţească./Ne minţiră şi jurară/Că fac totul pentru ţară/Până când se cocoţară/Mari conducători de ţară./Iar acum bietul român/Aşteaptă şi înjură-n gând/Când vede că-l minte-n faţă/Că ne fac o nouă viaţă./Dar e-o viaţă ca de câine/Să trăieşti de azi pe mâine,/Să-ţi şi taie din salariu/Ca să-ţi amărască traiu./Şomerii s-au înmulţit, /Spitalele-au dispărut,/Poliţiştii s-au rărit,/De pensii nu mai vorbim/Noi bătrânii uitaţi ne rărim/Şi-n tăcere suferim./Zi de zi şi cu mult spor/ Conduc prin televizor,/Numai veşti rele ne dau/Altă treabă nu mai au./Se acuză, se insultă/ Bietul om stă şi-i ascultă/Şi îşi zice supărat/Doamne, rău m-ai blestemat!/Ce conducători ne-ai dat./Nici nu este de crezut/Ce-am văzut, ce-am auzit./ Zice către premier/Că seamăn-a mamifer,/Că-i pisică sau maimuţă,/Că e porc de slăninuţă/Şi-ncă multe altele/De te-apucă grijile./Mai terminaţi cu ocara/Şi lăsaţi în pace ţara/Mai veniţi şi pe la muncă,/Nu vă stea gândul la ducă!/Faceţi ca omul s-o ducă bine/Cât trăieşte-n astă lume!/Dar la noi totu-i pe dos/De la şef de stat în jos/Cu toţii ne jefuiesc/Până se căpătuiesc/Nici atunci nu se opresc./Studiază, inventează/Legi care-i favorizează/Şi pe ei îi protejează./Trag pe omul necăjit/Până ce e pârjolit/Cu taxe şi biruri mari/Şi impozite dublate/Nu le poţi plăti pe toate./Scumpesc apa şi benzina,/Gazele şi cu lumina./Dar o să daţi socoteală/Pentru-a voastră îndrăzneală/Că noi cu-aşa ţară bogată/ Suntem slugi în lumea toată./Dar când vom merge la vot/Cot la cot vom lupta toţi/Să scăpăm ţara de hoţi/Şi vom alege oameni noi/Nu mincinoşi ca şi voi/Să trăim şi noi mai bine/Atât cât mai suntem pe lume.” Este crezul lui Nicolae Chişamera, un bun povestitor, aproape de nouăzeci de ani, un om simplu de la ţară care, pentru a scăpa de sărăcie, a plecat în lume ca să ia viaţa în piept şi face haz de necaz, este pus pe glume, prezintă oamenii aşa cum sunt ei, cu viciile, bucuriile şi necazurile lor şi care speră, alături de piscoienii săi, într-o viaţă mai bună.
Profesor, Gheorghe Sinescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here