Era pe vremea când Cerbii erau stăpânii Munţilor şi căprioarele îşi purtau după ele puii fără teamă de vânători. Pentru că toţi vânătorii deveniseră oameni cu scaun la cap şi stăteau cu toţii pe iarbă ca să se sprijine de Pământ şi Pământul de ei. Ei mai întâi domesticeau greierii şi apoi îi puneau să cânte când se coceau strugurii dându-le mai întâi doinele şi numai apoi viorile care ştiau toate cântecele.
Şi toţi trăiau într-o înţelegere deplină, leii cu mieii şi cu oile, lupii cu câinii şi încă nu se născuse Platon ca să scrie Republica, unde femeile să fie ale tuturor şi copiii să-i crească Statul şi să nu fie nimeni aruncat în Râpa Dracului.
Şi nici Socrate nu era născut şi nici, desigur, condamnat la moarte să bea cucută, că El încă din Ziua când Pythia i-a spus ce o să se întâmple s-ar fi întors pe partea cealaltă a destinului şi ar fi spus, mă omorâţi voi pe mine, dar în recunoştinţa voastră o să găsiţi voi singura cale dintr-o floare de nalbă să mă naşteţi a doua oară şi ori de câte ori va fi nevoie ca să nu rămâneţi în întuneric şi să vedeţi lumina topind propria voastră umbră din Peştera nemuririi.
Şi asta pentru că dintotdeauna Sinele a vrut să aibă ce n-are.
Pe vremea aceea a venit în satul nostru, de acum Muzeu, un Erou al propriilor lui gânduri şi cum satul era condus de o regină, regina cunoscându-i toate cusururile l-a primit în patul său, luându-i o dată cu dragostea ce i-a dat toate amintirile, astfel că Ianus şi-ar fi uitat numele şi toţi înaintaşii din Pomelnic şi mai ales pentru ce a fost trimis în lume. Şi nu era el primul care în faţa frumosului să-şi piardă numele, trăind numai pentru ziua de azi.
Şi ar fi trăit mult şi bine, dar Pământul cum se învârte în jurul său 365 de zile, roata pe care o face cercul din când în când îşi mai revine la Sinele sinelui.
Dacă ar fi fost pe Marte, după cum spun gurile rele, anii i s-ar fi numărat după legea acelei Planete de cel puţin 120×120 la puterea a patra,
Ianus se zice că ar fi căzut în ispită pentru că într-o zi mâncând ciuperci care creşteau pe lângă rădăcinile de nalbă, care încă nu se arătase la înfăţişare spiritului a trecut în trupul altui rege, cadavrul pe care el l-a însufleţit, astfel că el însuşi cu sufletul şi trupul altcuiva a trecut în patul reginei ca un mare îndrăgostit.
Şi asta ca şi cum Anul care a fost moare ca să vină un alt An nou, când fetele vorbesc de regine şi îşi dau în bobi de grâu ca să-şi vadă iubitul, dacă e acela la care se gândesc sau altul de pe aici încolo.
Dar cum Ianus aceea şi el un stăpân, unul care îi dăduse fata că-l scăpase de la moarte într-un război mai vechi, acesta cercetează Cartea Destinelor, găseşte fila referitoare la destinul acestui ginere al său şi şterge numele lui de pe lista morţilor, nu înainte de a plăti la o Mănăstire vecină cu satul 40 de Liturghii de câte trei ori pentru a se întoarce numele lui printre cei vii şi morţii în altă viaţă pentru a o povesti.
Şi, într-o zi, Ianus, nu ştiu câte zile să fi trecut, v-am spus, numărul zilelor nu conta în vremea aceea, îşi aminteşte de adevărata sa identitate şi de scrisoarea pe care o memorase când a fost trimis să i-o dea Ducesei de verde pe care socru său o dorea de mult de nevastă, dar pe care Ianus o uitase.
Încetul cu încetul, Ianus îşi aminteşte de adevărata sa identitate văzând-o noaptea pe Regină goală şi că uitarea l-ar fi putut duce la moarte, era încă pe Pământ şi cum Anul avea 365 de zile, mirajul satului în care se afla putea să-l mai ducă încă odată la moarte azvârlit de ignoranţa sa, printre tuberculii din care cultivatorii îşi pregăteau pâinea cea de toate zilele.
Şi s-a sculat Ianus, s-a îmbrăcat în propria armură ruşinându-se de patul unde era gol şi Regina ruşinându-se de ea însăşi.
Până în zori, au cultivat nişte seminţe de cânepă pe care Ianus le avea la el şi pe la prânz au cules cânepa şi au murat-o într-o topilă, că erau calde pe atunci toate apele şi înainte să vină noaptea şi-au făcut straie de argint şi intrând din nou fiecare în trupul său, lumea şi-a găsit din nou sensul şi potecile mergeau fiecare în drumul vechi şi morţii se întorceau de la cimitir pe drumul prescris lor de la început.
Şi toate casele s-a dezbrăcat de acoperişuri că ploua în fiecare zi peste case cu galbeni de aur.
Dovadă la cele ce v-am spus a căzut şi pe casa noastră din basm vreo unsprezece galbeni moşteniţi de Regina mea şi dăruiţi din tată în fiu şi mai ales de Regina care a fost îndrăgostită de Ianus.
Şi cu care a avut fii şi fiice de care se povesteşte în tot satul.
Acest sat în care şi eu m-am întors dându-mi seama pe unde am umblat că alt sat ca el nu există mici măcar în vreun alt basm.
ION CĂPRUCIU
