A fost odată…
O Primăvară frumoasă, cu zâmbet verde-n fir de iarbă, cu soare blond și cu flori…puzderie! Povestea noastră începe în grădină, unde, înghesuite-n frunze ca-n palton de iarnă, dormeau, plăpânde, florile care-și începeau viața-n primăvară… Printre ele, multicolore, zambilele…Parfum, speranță, culoare! În timp ce toate cu ea de-un neam visau încă, îmbobocite, Zam – o zambilă din primul strat – se trezi, într-o bună zi, gâdilată de-o rază de soare șăgalnică… ,,EEEE!”, se întinse ea cu nădejde… ,,A cam sosit – bag seama – timpul să înfloresc…E soare, cald…Acum e acum!” își făcu ea curaj…și-și înalță, semeață, lujerul cu moț de un alb-gălbui… Primul boboc din ciorchine se deschise, cu sfiala, și primi căldura Soarelui ca pe o binecuvântare… Până seara, toți bobocii îi erau deschiși… Noaptea însă…veni Vântul și aduse cu el și Ploaia… Zam fu lovită de șiraguri de picături reci…ciufulită de vântul ce sufla cu furie… ,,Ooof!”, se tânguia ea, în bătaia Vântului, ,,poate nu trebuia să mă înalț și să mă deschid…poate trebuia să mai aștept în umbra frunzelor!”………………..
A doua zi, dis-de-dimineață, grădina părea strivită de gheara unei găini uriașe: frunze rupte, rămurele printre straturile de flori, noroi peste tot.
Multe dintre florile de care Zam fusese așa de mândră cu o zi înainte erau culcate la pământ…ude… rupte…
Câteva rezistaseră vitregiei nopții și se deschiseseră, timide, sub primele raze, parfumând aerul încă rece al dimineții…
Deodată, portița grădinii fu împinsă cu un scârțâit ușor și în grădină intrară Nepoțica și Bunicul… ,,Uite, Tătăiță, a înflorit o zambilă! Ce frumoasă este și ce bine miroase!”, exclamă ea, cu ochii la Zam… ,,Vezi, a rupt-o Vântul de azi-noapte”, murmură, privind cu tristețe la florile căzute, pătate cu noroi… Mâna mică și caldă o culese și Zam se trezi purtată cu grija în căsuță, pusă într-o vază de porțelan, cu apă îndestulă. Simți atât căldura din casa, cât și pe cea din sufletul copilei, care nu-și dezlipea ochii de la ea… în timp ce mângâia petalele… ,,Ce bine că am înflorit!”, se bucura Zam… ,,Dacă nu o făceam, nu aș fi știut niciodată cum arată fericirea adusă Oamenilor de culoarea și mirosul unei flori!”
Mai târziu, în cursul aceleiași zile, Bunicul și Nepoțica alungară urmele furtunii ce se abătuse peste grădină…….
Clipind din ochișorii de rouă, deschiși ici-colo pe margine de frunze, sub razele generoase ale Soarelui, suratele lui Zam începură a se dezmorți: bobocii se deschiseră, cu frenezia rochiilor învârtite-n vals. În ochii privitorului, grădina se transformă într-o veritabilă pictură, pe măsură ce aerul parfumat căpătă irizări multicolore, iar văzduhul vuia de ciripit voios de păsărele!
Doina (Pînișoară) Dafincescu
