Pentru mine, nu-mi mai rămâne timp nici pentru odihnă, dar să mai citesc! Ieşirile împreună la spectacole s-au mai rărit. Bine că mai avem câte o duminică împreună… Adrian trebuie să plece anul acesta la un curs de conducere, pentru a fi avansat pe un post superior, poate chiar de inginer şef de trust. Băiatul cel mare începe şcoala şi mai multe luni rămân cu bona.
Dacă fac socoteala, şi până acum soţul a lipsit cu lunile de acasă. Ce simplu este pentru un părinte plecat departe de casă şi fără obligaţii! Îşi poartă numai grija lui. Îi este dor de casă, vine când poate, îşi schimbă lenjeria, face dragoste cu soţia şi pleacă.Lasă bani de cheltuială şi-n rest… ea trebuie să se descurce. Ca femeie trecută de 30 de ani, rămasă mai mult singură, cu toate grijile casei şi ale obligaţiilor de serviciu, am devenit Crin Imperial. Mă port elegant, ca o doamnă care se respectă , profitând de toate împrejurările. Îmi fac rochii pe comandă iar lenjeria intimă este din cea mai scumpă. Atrag atenţia bărbaţilor… şi-mi place!, chiar dacă o fac fără ostentaţie. Bărbaţii de la serviciu, vecinii din cartier şi alţii încep să-mi „ducă grija”. Până şi colegele de serviciu sunt preocupate „ ce face domnul inginer la cursurile de specializare?”, întinse pe o perioadă de atâtea luni. „Ce, dragă, face facultatea din nou?” Erau întrebările puse de doamnele mai răutăcioase. Colegii bărbaţi presupuneau şi-şi dădeau cu părerea despre aventurile lui, ale soţului meu, seara, sau în zilele de duminica, când nu venea acasă. Grav era că prea des şi persuasiv mi le împărtăşeau. În ce scop, oare? Nu cumva erau un fel de agasare, sau de provocare sexuală?. Ce tânără eram şi la ce presiuni eram supusă! La 32 de ani, hormonii curgeau în valuri prin mine şi lipsa bărbatului mă incita până la ameţeală şi la pierderea raţiunii. „Trebuie să fac ceva şi pentru mine!”îmi ziceam. Să nu mă mai prefac indiferentă la unele apropouri venite din partea celor din jurul meu! Seara, acasă, ascult la radio romanţe şi încep să trăiesc unele stări din care sunt compuse textele redate. Uneori mai şi plâng. De ce? Pentru cea care se cântă sau de mila mea, că mă văd şi eu neglijată? M-am hotărât. Nu trebuie să mă izolez de societate. Şi eu sunt tot femeie. Trebuie să mă bucur de ceea ce îmi oferă tinereţea! Voi accepta invitaţiile celor din jurul meu, în funcţie şi de timpul de care dispun pentru mine, voi ţine seama de unele observaţii primite. „Tu ce vrei, să-ţi pui cenuşă în cap? Crezi că soţul tău este dus la mănăstire?” etc. etc. Am plecat cu colegele la o petrecere unde am fost singura fără partener. S-au făcut glume pe seama mea, nu m-am supărat, dar parcă nu-i drept să continui aşa. La întoarcere, eram abătută, chiar necomunicativă. Iar m-am închis în mine. Mi-am zis… mai bine aşa! (Va urma)
Ion C. Gociu
