Când m-am trezit în dimineaţa acelei zile, trecuse de ora zece şi, după o gustare frugală, m-am apucat cu asiduitate să scriu, ca să nu uit, cât mai multe din câte auzisem. Nu trebuia pierdut nimic din confesiunile acestei simpatice şi sensibile doamne, care mi-a încredinţat, de unde atâta încredere în mine?, o parte din viaţa ei reală , trăită într-o familie onorabilă, în copilărie cu părinţii săi şi apoi alături de soţul cu care a întemeiat un cămin şi l-a făcut tată a doi copii.
Seara fusese superbă, intimă până în extremis, ca între doi prieteni de sex opus, dar care parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă şi s-au întâlnit după o lungă absenţă, completându-şi reciproc paginile rămase necunoscute.
*
,,Panti dragă… Provin dintr-o familie de orăşeni, cunoscuţi bine în acest târg. Bunicul meu a fost avocat, căsătorit cu o descendentă de oameni înstăriţi, având şi ea patru clase de liceu, câte făceau fetele pe vremea aceea. Tata a mai avut trei fraţi, toţi cu studii superioare. Părinţii mei s-au căsătorit de tineri, au avut aceeaşi vârstă. Tata era ofiţer de artilerie şi a fost mutat prin mai multe garnizoane. Mama provenea dintr-o familie de mici moşieri şi s-a măritat cu tata, aducând o dotă materială constând în 50 ha. teren arabil şi 20 ha. pădure. Pe vremea aceea, soţiile de ofiţeri trebuiau să fie bogate, la tine tot aşa a fost? Terenul arabil era dat unor arendaşi care anual ne aduceau banii din folosirea pământului. Eu am fost născută în garnizoana Bârlad şi, după război, tata a revenit în oraşul său natal, adică aici, unde era un regiment de artilerie. Mai aveam o soră şi un frate mai mare care s-a prăpădit în urma bolii de vărsat şi am rămas doar noi, fetele. Între mine şi sora mea era o diferenţă mare de vârstă. Soră-mea s-a măritat în anul doi de facultate, a plecat din oraş şi am rămas singură la părinţi, care ţineau la mine ca la ochii din cap. Eram idolul lor şi devenisem o răsfăţată, satisfăcându-mi-se toate dorinţele. În anul 1948, tata a fost „deblocat”, adică dat afară din Armată. A urmat o prigoană nemaipomenită, cu lipsuri materiale imense. Pământul ne-a fost expropriat parţial pentru un GAS, iar tata devenise din ofiţer cu grad de maior, chirigiu, ca să avem din ce trăi. De durere, mama s-a prăpădit de timpuriu. Mai aveam la activ o parte din teren, ca să fim „stigmatizaţi” chiaburi, chiar dacă nu locuiam la ţară. Acesta-i momentul când din bulbul ce se păstrase până atunci într-un teren fertil a răsărit Vioreaua, cu numele Puşa. Împlinisem 14 ani, intrasem la liceu şi devenisem conştientă de personalitatea mea, când acest „ger” cumplit al exproprierilor „comuniste” , al lipsurilor şi apoi al morţii mamei mi-a distrus moralul. Totuşi, ca fiinţă feminină, începusem să am preocupări privind persoana mea: cum arăt, cum să mă îmbrac, cum să-mi aranjez mai frumos părul. Mă bucuram că am obrazul curat, puţin roz pe pomeţi, ochii negri, buze frumoase, senzuale, nu-mi trebuia ruj, nasul mic şi puţin obraznic. În faţa oglinzii, îmi cuprindeam cu mâinile talia şi eram încântată că sunt subţire şi doream rochiţe pe care însă nu mai aveam cu ce să le cumpăr. Ştiam că trebuie să fiu frumoasă, bine îmbrăcată, dar n-aveam cum să le realizez. (Va urma)
Ion C. Gociu
