,,Unde ești, Iulian? Hai, la masă, puiul bunicii!”… se auzi glasul dulce, din capul scărilor…
,,Iulian? Iuliaaan!”… Nepotul nu-i răspunse… ,,Pe unde o fi copilul ăsta?”, se întrebă, lăsând oala fără de capac și farfuriile goale, ca niște guri căscate, în așteptarea ciorbei aburinde cu carne dulce de pui și verdețuri din belșug, dreasă cu două ouă proaspete de la Floricica… Se coborî cu atenție, bătrânește, târșind papucii și măturând cu poalele fustei lungi cele șase trepte, până în curte… Vântul abia adia… Se făcuse cald și totul în jur părea somnoros, ca în poveștile de demult… Își șterse broboanele de sudoare care-i curgeau în voie pe frunte și-și legă mai bine baticul… La câțiva metri distanță de casă începea grădina, frumos rânduită, cu varză, roșii, morcovi și cartofi. Abia își zări nepotul… Sta tupilat, în umbra unor plante de roșie, ale căror tulpini înalte, cu frunze din abundență, îl ascundeau privirii. Era atent și încordat… Căutând să nu facă zgomot, se apropie și mai să nu-și creadă ochilor: iepuri, vreo șase, rodeau cu îndârjire…Probabil făcuse zgomot destul pentru auzul lor fin, pentru că unul dintre ei scoase un țipăt ascuțit și imediat toți urecheații o luară la sănătoasa! Privi cu supărare în urma-le… apoi, în jos, la tânguirile nepotului… ,,Buni, i-ai speriat! Erau așa frumoși, că mi-era drag să-i privesc!”… ,,Ai vrea să împarți și mâncarea cu ei?”, întrebă zâmbind… Nepotul nu răspunse. Privea cu tristețe locul unde descoperise iepurașii la festin…
Se întoarseră în casă și în puțin timp Iulian uită de iepuri. Ciorba gustoasă și coltucul de pâine îi absorbiră toate gândurile… Peste un ceas, bunicul Vasile intră cu zgomot, ‘nalt, spătos, cu părul lucind alb în lumină… Iulian zâmbi, cu steluțe de grăsime pe bărbie. Știa ce urmează: bunicul se apropie, îi ciufuli părul blond, inelat, apoi se duse țintă către oala cu ciorbă, căreia îi săltă capacul, inspirând cu nesaț aroma ispititoare ce se ridica dintr-însa: ,,Eeee, iar ne răsfeți, Ioana?”… Se grăbi să se spele și să se așeze la masă, apoi glumi așa cum făcea de obicei: ,,Ciorbă de găină… să găsim găina… uite ici i-o pană!”, făcând cu ochiul nepotului, care se prăpădea de râs… După masă, bunica Ioana povesti întâmplarea cu iepurii… ,,Și el, încă îi privea fără să-i alunge, pe când urecheații devastau grădina”, termină ea, păstrând pe față urma de supărare, deși ochii ei zâmbeau bunicului, peste capul nepotului… Văzând că nepotul se întristează, bunicul Vasile îl luă binișor lângă dânsul și… începu a povesti…
,,Azi, vom depăna o poveste cu… urechi. E povestea lui Urechi-lungi, iepurele de câmp… Cei pe care i-ai zărit azi poate erau nepoți de-ai lui… Sunt ceva ani de atunci… pe când mă aflam tânăr și în putere și părul nu-mi albise ca acum, treceam pe la liziera pădurii, încercând să scurtez drumul, cu gând să ajung în satul vecin înainte de căderea întunericului… Și, cum mergeam eu așa, cu gândul la ale mele, numai ce-mi taie calea un urecheat. Nu am apucat să admir decât o săritură în lungime de câțiva metri, că a și dispărut în tufișuri! Am stat eu în loc și am cugetat nițel… De ce să fi făcut asta? Singura explicație era că avea pe undeva pe aproape vizuina… Și nu m-am înșelat defel…. I-am aflat și culcușul, într-o adâncitură de sol… Nu am stat prea mult, că eram și așa în întârziere… În anul acela, fusese cald și bine. Plouase des și grădina de legume era îmbelșugată… Aveam morcovi frumoși, salată, spanac… roșiile se înălțaseră… Nu mică mi-a fost mirarea și supărarea deopotrivă să găsesc urmele; fuseseră mai mulți și roseseră cam tot ce puteau roade… Iepurii trebuie să roadă mereu, pentru că incisivii lor frontali cresc continuu și numai rozând și-i tocesc… Am scos tot ceea ce stricaseră, am curățat… și… am crezut că am scăpat! Ziua – nici urmă de ei… noaptea însă… Ce să fac? M-am pus pe așteptat, ținând în mână o legătură din cei câțiva morcovi pe care-i mai aflasem nevătămați… Din lipsă de ocupație, cu vântul șuierând ușor pe la urechi, am ațipit… M-a trezit mișcarea… Cineva sau ceva îmi trăgea pur și simplu morcovii din pumn… Ochii mei împăienjeniți de somn l-au văzut: Urechi – lungi, era cenușiu-maroniu, avea picioarele din spate puternice și ochii mari, atenți – cu care mă privea țintă… Să știi, nepoate, că iepurele are vedere panoramică de aproape 360 grade, putând vedea tot ceea ce se întâmplă în jurul și în spatele lui, doar în fața nasului având un punct orb… Mai mult mirându-mă de curajul urecheatului, căci îl știam timid de fel, căutai a mă ridica binișor… încercând să îl înhaț cu mâna rămasă liberă… Ți-ai găsit! O zbughi, cu mine după el… până să ajung eu la gard, trecuse pârâul de la capătul grădinii înot – arătându-și iscusința și la aceasta… Fluierai a pagubă… L-am mai întâlnit pe iarnă, a fost una grea, cu mult omăt, la hrănitoare… pusesem acolo fân, porumb, cartofi și niscai mere – cred că el era; mă privea țintă cu ochii aceia mari și nu a fugit, doar a țopăit ușor mai într-o parte, până m-am îndepărtat”…
,,Ce e aceea hrănitoare și pentru cine puneai mâncare, bunicule?“, întrebă curios Iulian… ,,Păi e un loc, ales anume, unde se pune, când iarna-i grea, mâncare pentru căprioare, mistreți, iepuri… Ajutăm animalele să nu moară de foame și, totodată, să nu se apropie de sat”… Mulțumit de cele aflate de la bunicul Vasile și toropit de somn, după ce se ghiftuise cu ciorbă caldă și cărniță, Iulian se lăsă purtat de brațele puternice ale bunicului către patul curat înfășat… ,,Mă duci și pe mine să văd hrănitoarea?”, bâigui el, cu ochii închiși și cu gândul încă la poveste… ,,Te-oi duce, când o cădea zăpada, dacă mănânci bine și prinzi putere, că am nevoie de om voinic lângă mine”, zâmbi bunicul Vasile mânuțelor închise pumn care-l țineau cu nădejde de cămașa aspră…
Doina Pînișoară Dafincescu
