Când bunica îi făcuse acte pe casă, Paraschiv nu-și mai încăpuse în piele de bucurie! Parcă era puțin lucru, casă mare, cu livadă de pomi, vie și un hectar de arabil? Începuse a-și face planuri, cu soția și copilul… Se sfătuiră îndelung asupra unor chestiuni arzătoare: modificarea odăilor casei conform dorințelor fiecăruia, cultivarea terenului, culesul și vânzarea surplusului de recoltă… Pentru că totul venise pe neașteptate, Paraschiv se îndatoră în bancă. Lucrările la casă începură cu entuziasm; în paralel, terenul fu cultivat, la sfatul bunicii, cu porumb, mazăre și dovleac, iar pe o suprafață mai mica puseră cartofi. Sperau la o recoltă bogată, mai ales că, așa cum le spusese bunica, plantele cultivate erau ,,din cele care se îngăduiau și se ajutau unele pe altele”, mazărea îmbogățind cu azot solul, iar dovleacul păzind ca nicio buruiană să nu crească nepoftită… De plouat, plouă îndestul… și totul era plin de roadă. Pomii gemeau sub povara fructelor, via te îmbia cu strugurii care dădeau în pârgă, zâmbind din mulții ochi de pe ciorchini, iar porumbul foșnitor avea deja știuleți moțați, care stăteau drepți în soare… Însă, în afara proprietarilor, mai erau și alții dornici de cules, chiar dacă nu luaseră parte la cultivare!
O ciurdă de mistreți, care număra 15 exemplare – scroafe, scrofițe și groștei – hălăduia prin apropiere…Ziua dormeau în adăpost din frunze, iar noaptea porneau în căutarea mâncării… Ciurda era condusă de o mistreață bătrână. În noaptea cu pricina, mistreața cea bătrână simți abundența de hrană… Chiar dacă vederea la mistreț nu e foarte bună, simțul olfactiv și auzul sunt dintre cele mai fine. Năvăliră mai întâi în grădina vecinului, unde culcară, rupseră și călcară în picioare totul, apoi pătrunseră, cu ușurință, în pământul lui Paraschiv… ajunseră la peticul cultivat cu cartofi… Râmară și răscoliră… grohăind mulțumiți… A doua zi dimineața, Paraschiv își puse mâinile-n cap… toată munca lui, speranțele pe care și le pusese… dispăruseră într-o noapte! Simți cum se înfurie… și se hotărî să stea la pândă noaptea. Încă nu apucaseră la vie și pomeț, nici la porumb… dar nu era timpul trecut…
Se înțelese cu ceilalți săteni, la fel de necăjiți, își aduseră cu ei câinii ciobănești și se puseră pe așteptat… Târziu în noapte, pe când se luptau să-și țină ochii deschiși, câinii începură să se agite și să latre… se auzea foșnet… și călcătură apăsată… apoi… grohăituri… Săriră toți ca la un semn… Începură a striga, pentru a-i speria… Câinii alergară către zona de unde se auziseră grohăiturile… Urmă hărmălaie: lătrături mai furioase, grohăituri, zgomot de plante frânte…..apoi, liniște. Câinii se reîntoarseră… mistreții fugiseră… ,,În noaptea asta nu mai vin”, spuse domol Gheorghe… ,,zic să mergem și noi la somn, că mâine le luăm toate de la cap”… Se despărțiră, urându-și ,,Noapte bună” și lăsând câinii liberi, să păzească. A doua zi, dis-de-dimineață, Paraschiv merse cu Gelu – băietanul său de 12 ani – să dea de mâncare la păsări și purcei… Ajunși la împrejmuirea porcilor, Gelu deschise portița și se strecură înăuntru. Tatăl său îi întinse, peste gard, găleata plină pe care băiatul o vărsă în troacă… Purceii veniră degrabă și se apucară să mănânce lacom… stropindu-i pantalonii… Gelu nu era atent; observase ceva neașteptat: undeva, mai în spatele îngrăditurii, ferit parțial de ușița de lemn, aveau un intrus, un godac… Să fi avut 6 luni… îndesat, cu părul țepos, cafeniu-cenușiu și botul lung… se priviră preț de câteva clipe, apoi Groștei încercă să forțeze scăparea pe lângă el… Abia reuși să se ferească… nu-l mai văzu… totuși, nu ieșise pe portiță! Atunci, pe unde?… Cu ochii roată, găsi o gaură în sârma gardului. Deci pe aici intrase, pe aici ieșise! Se auzi un foșnet… apoi, nimic. Vreme de câteva nopți, câinii lătrară… pesemne ciurda de mistreți era prin apropiere… Apoi urmară săptămâni de liniște. Gelu și Paraschiv aproape uitaseră de mistreți… gândul le stătea la recoltă… Într-o seară, întârziară la vorbă pe scaune, la masa de lemn de sub nuc… Noaptea se lăsa calmă… stelele străluceau stins și un vânticel se strecura printre frunze, răcoros… Un zgomot de lemne frânte le atrase atenția… Dincolo de gard, îi privea cu ochii săi mici și scrutători un godac de mistreț… Groștei! Gelu sări de la masă, urmat de tatăl său… când ajunseră la gard, nici urmă de godac… Oare fusese același? A doua zi dimineața, îi povestiră bunicii totul… Aceasta zâmbi: ,,Cred că era același; la 7 luni, godacii de mistreț nu mai depind de scroafă. Ceea ce e curios e de ce ne tot vizitează?”, rosti pe o voce moale… ,,Cum, bunico, a mai venit pe aici?”, se mirară… ,,Daaa… de cel puțin două ori… Într-o dimineața, în zori, l-am văzut chiar eu… mă privea de dincolo de gardul de sârmă cu ochii aceia mici… iar altă dată am găsit râmat în grădină…Am zis că or fi fost purceii noștri, dar am verificat și nu era deschisă poarta… Numai el trebuie să fi fost!” Gelu purtă o bucată de vreme în minte cuvintele bunicii… Cu gândurile alergând, peste numai o săptămână, la ceas de apus, trecea pe drumeagul ce lega satul de oraș. De-o parte și de alta a drumului colbuit, porumbul, încă necules, al lui Petrică se legăna… Mai avea câteva sute de metri până să ajungă. Aruncă o privire la balta din dreapta sa… ochiul de apă era de mult acolo și se spunea că era alimentat de o apă subterană. Clipi des, ca pentru a alunga o vedenie… la mai puțin de cinci metri de el, ghici siluetele greoaie… auzi un pufăit puternic… mistreața simțise ceva… Spera să nu îl fi văzut… ,,unde să fugă, unde??”… Se strecură prin porumbi… încercând să nu facă prea mult zgomot… cât se depărtă, prinse să alerge; deodată, auzi sau mai bine zis simți că nu e singur… ceva sau cineva alerga alături de el? Se opri… ascultă… privi în jos… încremeni… Groștei! ,,Ce să facă?” Mâna o luă înaintea gândului… O întinse ușor, atinse părul aspru și începu să îl scarpine ca pe purceii lui de acasă… Grohăielile mulțumite îi spuseră că se afla pe drumul cel bun… Se opri brusc, așa cum începuse, din scărpinat, și își continuă fuga… Sări gardul cu ușurință… Se uită în urmă… Nimeni. Povesti celor de-acasă totul… Fu certat de părinți… un godac de mistreț nu-i o jucărie, îl avertizară. E sălbatic, deci imprevizibil! Aveau dreptate… nici el nu știa de ce o făcuse… așa simțise în acel moment… simțise, nu gândise… reacționase la impuls…
Timpul trecu și de mistreți nu mai află nimic… parcă se topiseră. An după an, tipicul era același: semănau și lucrau pământul, apoi urma recoltatul. Patru ani mai târziu: vremea recoltei… Erau prinși cât era ziua de lungă… Se ajutau reciproc cu vecinii. Mai aveau puțin… Se opriseră pentru ziua aceea… În timp ce părinții săi se retrăseseră în casă, Gelu rămăsese în curte… Afară era încă lumină… Se așezase mulțumit pe scaunul vechi din lemn, în mână cu un ciorchine de strugure. Boabele roșii și bombat-elastice aveau o aromă amețitoare… Miroseau a toamnă și soare… De aceeași părere părea a fi și o viespe care începu să-i dea târcoale cu îndrăzneală… O îndepărtă alene cu o mână, în timp ce cu gura apucă o boabă pe care o zdrobi între dinți… Suru, cățelandrul ciobănesc, era tolănit la picioarele sale. Deodată, acesta ridică capul, atent… apoi începu să latre! Foșnea ceva în lanul de porumb, ce rămăsese de cules, la mai puțin de trei metri de ei… Gelu aruncă pe masă strugurele și puse mâna pe bâtă… Hoți la știuleți? Probabil vreun copil din sat… Înaintă cu câinele alături, cu gând să-l sperie… Și ochii li se întâlniră… Alt timp, aceiași ochi… ,,Groștei?” În fața sa, la mică distanță, un mistreț solitar, vier tânăr și în forță… îndesat, cu colți, cu păr aspru negru-cenușiu… Suru lătră furios, însă nu îndrăzni să se apropie… Mistrețul nu-l băgă în seamă… ochii săi îl priveau pe Gelu… Acesta întinse instinctiv mâna stângă, cu degetele răsfirate, ca pentru a atinge… doar pentru o clipă… apoi și-o retrase… degetele se strânseră, involuntar… cu dreapta ținea strâns bâta… Groștei privi la bâtă și la mână… parcă cu înțelegere… grohăi o dată scurt, apoi se întoarse și dispăru. Gelu se retrase cu Suru… mergea încet, cu capul plecat… simți că știa răspunsul la întrebarea bunicii: …,,de ce ne tot vizitează?”… Înțelegea că orice ființă tânără are în ea încrederea, deschiderea și curiozitatea, pe care trecerea timpului și experiența de viață căpătate le înlocuiesc treptat cu suspiciuni, pe măsura eșecurilor suferite… Copilăria plecase… c-un zâmbet și-o amintire… sărind într-un picior… În sufletul său o purta încă… Simți o strângere de inimă: timpul cursese și schimbase totul, nu numai anii din el… Întunericul se lăsa cu repeziciune, estompând contururile…
Doina Pînișoară Dafincescu
