În primăvara aceea, mai multe găini căzuseră cloști… Puii ieșiți din găoace, numeroși, piuiau tot timpul, dându-i de furcă Iui moș Tănase… Se bucura că munca de-acum își va găsi răsplata mai târziu, când va putea să înnoiască găinile ouătoare cu puicuțe… Cu aceste gânduri, împrăștie grăunțele pentru păsări, chemându-le… Timpul trecu… Puii crescură… Erau puicuțe, dar și mulți cocoși de cei tineri, cu picioare înalte de dansatori și creastă roșie-foc… Moș Tănase hotărâse să aibă mai mulți cocoși în curte… Satul era unul de munte și pericole pândeau de unde nu gândeai… Lăsă doi cocoși, țanțoși și pintenați, cu penaj vioi colorat! Cocoșul cel bătrân, stăpânul necontestat de 5 ani al curții, încă puternic, dădea alarma – prin strigăte ascuțite – când pe cer se ivea uliul sau pe lângă gard pândea vulpea… Găinile, temătoare, se puneau la adăpost, în timp ce vajnicul apărător rămânea neclintit până erau toate în siguranță, mai apoi adăpostindu-se și el… Cei doi cocoși tineri își încercaseră puterile… silindu-l pe moș Tănase să îi separe… mai apoi, se stabili un fel de regulă între dânșii și rămaseră în bună înțelegere… Fiecare avea alaiul său de găini și când păsăretul era chemat la masă, în timp ce găinile se îndestulau, cocoșii, semeți, luau doar când și când câte o grăunță, atenți mereu la împrejurimi… Se plimbau cu pas egal, de la un capăt la altul al curții, căutând hrană… cea găsită nu era pentru ei, ci pentru galinaceele din alai, chemate prin cloncănitul însoțit de mișcarea în sus și în jos a capului…
Zilele treceau senine… însă această rutină avea să se schimbe curând… Într-o dimineață, moș Tănase numai ce dăduse de mâncare la păsări și intrase în magazie să mai facă puțină curățenie… Cerul era albastru, fără nor… Un vânt ușor înfiora frunzele… Deodată, cocoșul cel bătrân dădu glas… fu urmat, aproape imediat, de cei mai tineri… Strigătele lor ascuțite sparseră tihna de până atunci… Pericolul își făcuse apariția… Din pădurea aflată în apropierea satului, zburând razant la vârful coroanei pomilor, un uliu zărise păsăretul care ciugulea fericit și hotărâse a-și încerca norocul de a prinde în gheare o pasăre neatentă… Se așezase într-un pom, nu departe, și studiase – cu ochii lui mari, galben-portocalii, terenul… potențialele victime… Apoi, neauzit, își luase zborul și se aruncase fulgerător, venind în jos ca o piatră… Găinile fugiră care-ncotro… una mai bătrână și mai vulnerabilă era ținta sa…
Nemaiavând timp să ajungă la adăpost, speriată, aceasta se lăsă în jos și se răsuci fulgerător într-o parte, iar uliul o rată… Cocoșul cel bătrân îi sări în ajutor… Cu ghearele în sus și ciocul căscat… Accipiter atacă din nou… dar cocoșul răspunse… cioc și gheare ascuțite… Ghearele uliului, lungi, negre, încovoiate și tăioase ca niște pumnale, luciră o clipă… Răpitoarea se replie… se ridică fără veste, cu bătăi repezi de aripi, după care păru a se depărta… Deodată, coti brusc, apoi veni în picaj scurt asupra cocoșului care-l urmărea și sărise pentru a preîntâmpina atacul… Uliul atacă, cocoșul se feri și ciocăni, apoi cu una din gheare lovi o aripă… Ceilalți doi cocoși erau și ei aproape și gata de luptă… Moș Tănase ieși din magazie alergând, strigând și agitând în mână un lemn … Accipiter se retrase fulgerător, apoi se ridică brusc în sus… și se depărtă din ce în ce, până nu se mai văzu… Cocoșii rămaseră în poziție de luptă… cu penele zbârlite pe gâturile întinse și încordate, cu ciocurile căscate, cu aripile deschise și ghearele pregătite.… Cocoșul cel bătrân răsufla greu… inima îi ticăia nebunește… Dar uliul se lăsase păgubaș… Peste un timp, cocoșii dădură semn… găinile îndrăzniră a ieși de pe unde se băgaseră și a veni la mâncare… Vasilică, băiatul vecinilor, urmărise lupta cu sufletul la gură… Acum, deschise încet portița și intră în curte… Se apropie de moș Tănase și-l luă de mână… ,,Ți-a fost frică?”, îl întrebă moșul… ,,Mi-a cam fost”, veni șoptit răspunsul… ,,Hai să mergem să vedem ce face găină…”. Zăcea aproape inertă… cu ochii holbați… ,,E așa de spaimă, nu e atinsă”, spuse moș Tănase… O puse la umbră în magazie… Moș Tănase se așeză cu Vasilică pe băncuță: ,,Uliul nu a mai fost pe-aici de vreo doi ani… Acum trebuie să fac cumva să nu mai atace… Vine vremea puilor, le voi dura o îngrăditură cu sârmă, să-și ia dumnealui gândul de la cărniță fragedă”… ,,Vezi tu, Vasilică, așa e în viață… pericole sunt la tot pasul… tu trebuie să îți ții firea și să tragi învățătură de la tot ceea ce te înconjoară… Unele lucruri le poți controla, altele nu… însă, ceea ce poți face e să afli cum să ai cât mai multe șanse și cât mai mică pagubă… Tu ești la școală, așa e?”… ,,Da, în clasa a treia, și îmi place mult să citesc”, șopti Vasilică… ,,E bine să ai carte! Să nu uiți că poți trage învățătură atât din cărți, cât și din faptele oamenilor și cele ale vietăților de tot felul… Oare nu zburăm noi acum ca pasările, chiar dacă nu avem aripi?“, îi arată moș Tănase sus un avion…
Ține minte: ,,Omul cât trăiește are mereu ceva de învățat, iar învățătura e cea mai bună avuție“.
Doina Pînișoară Dafincescu
Notă:
Uliul porumbar = Accipiter gentilis – pasăre răpitoare de talie medie (femela e mai mare și mai grea decât masculul), al cărei corp e adaptat pentru zboruri scurte, viraje, accelerări rapide și răsuciri – în medii cu obstacole (pomi, tufișuri), grație umerilor puternici, aripilor scurte, late și rotunjite la vârfuri, ca și cozii late și lungi. Răpitoarea are picioare lungi, musculoase, foarte puternice, terminate cu gheare lungi, ascuțite și încovoiate, de culoare neagră, cu ajutorul cărora își prinde prada (păsări de talie mică și medie, inclusiv cele domestice, și mamifere mici). Ciocul e scurt, puternic încovoiat, cu margini tăioase, adaptat pentru hrănirea prin smulgere. Vânează folosind tactici diverse, în funcție de loc și potențiala pradă. Preferă ambuscada. Foarte perseverentă. Dușman natural – buha mare (Bubo bubo).
