Povești cu tâlc – O poveste c-un cuțit

1082

Adus de spate de necazuri și ani, moș Vasile trebăluiește de zor.
Se tot apleacă și se ridică, parcă ar căuta ceva…
,,Ce-o face, oare?”, se întreabă Ilie, de dincolo de portiță… Curios, încearcă cu mâna, deschide ivărul și intră în curte, întâmpinat cu vesele fluturări de coadă de Azorel…
– Ziua bună, moș Vasile!
– Să trăiești, măi Ilie!
– Da’ ce faci ?
– Păi, uite o țâr’ de ordine p-aici, prin magazie… că știi că Maria e plecată la oraș, la nepot, și s-au adunat multe și de toate, p-aici, în lipsa ei, și mâine-poimâine de-o fi să vină își pune mâinile-n cap de ce-o găsi!
– Vrei ajutor?
– Cum nu!… Și se apucară amândoi să scoată tot felul de lucruri din magazia de lemne…
– Moș Vasile, da’ nu toate îs de aruncat, mai pot fi folosite”… exclamă Ilie, cu ochii la movilița ce se înălța în stânga lor… Moș Vasile dădu din mână a lehamite, adică las’ să se ducă…
„Și asta, moș Vasile?”, întrebă Ilie cu ochii la o lamă de cuțit, urgisită de vreme și ploi, cu un mâner rupt, din lemn putrezit…
„Da, ăla-i vechi, de pe vremea lui bunicu’, nu îmi mai e de trebuință, dacă mai am nevoie mi-oi lua de la oraș”, răsună răspunsul…
„Mi-l dai mie?”… ,,Ia-l, băiete!”… și Ilie luă cu grijă cuțitul vechi, îl înveli într-o pânză curată și-l puse bine…
Ajuns acasă, Ilie studie cu atenție cuțitul primit, apoi se apucă să-l recondiționeze…
În câteva zile, rugina dispăruse, lama devenise tăioasă și cuțitul primi un nou mâner, din lemn sculptat…
Peste un timp, moș Vasile îl vizită pe Ilie și fu omenit cu pâine și brânză de capră – pentru tăierea cărora Ilie îi oferi chiar cuțitul cu pricina…
„Placu-ți cuțitul ăsta, taie bine?”, îl întrebă Ilie pe moșul care înghițea dumicat după dumicat ajutat de câte un gât de apă proaspătă…
„Daa, îi fain! Ți l-o fi adus vreun prieten de pe la oraș?”…
„Nu, e cuțitul dumitale, ăla vechi de mi l-ai dat acu’ câteva săptămâni”…
„Cum se poate?”, se miră moș Vasile, „că ăla era vechi și tocit, fără mâner, nu ca ăsta…”
„Privește-l mai de aproape”, sosi răspunsul… Și așa era, cuțitul cel vechi avea straie noi…
Ilie fu curios să știe de unde avea moș Vasile un astfel de cuțit și află că moșul îl primise de la tatăl său, care, la rândul său, îl primise de la bunicul lui moș Vasile…
„Și, fiind atât de vechi, nu ai vrut a-l păstra?… Eu am tot ce mi-au dat tata și mama, sunt lucruri dragi mie care au fiecare câte o poveste”, spuse Ilie…
Moș Vasile nu răspunse. Se ridică cu greu, mulțumi pentru bucate și îl felicită pe Ilie pentru restaurarea cuțitului cel vechi… După care plecă…
Pe drum, își aminti de momentul în care tatăl său îi dăduse cuțitul: era flăcăiandru!
Parcă îl auzea aievea: „Uite, cuțitul ăsta îl am de la tata, acum ți-l dau ție… să ai și tu cu ce tăia îmbucătura când ești dus la câmp cu vacile”…
Tatăl său îl primise și îl păstrase pentru el… El însă, îl primise și nu se îngrijise deloc…
Cuțitul fusese uitat în cele mai neașteptate locuri și în ploaie; timpul trecuse, se însurase, făcuse copii și își cumpărase lucruri noi de la oraș…
„Mai bine că a rămas la Ilie, el știe a aprecia, ceea ce eu nu am știut”… mormăi moș Vasile… după care continuă: „Și bătrân și tot mai ai ce învăța”…
În timp ce înainta pe drum, îndepărtându-se de casa lui Ilie, Soarele aruncă un mănunchi de raze prin ochiul de geam, scăldând cuțitul rămas pe masă… pentru câteva clipe, lama acestuia răspunse strălucind … ca o străluminare a unei amintiri din vremuri demult apuse…
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here